Nordul Olteniei: „the land of NO choice“

Vlad MIXICH

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

„The Land of choice“ este un picior de plai situat pe-o gură de rai între 43 şi 48 de grade latitudine nordică. Are şi munte, şi mare, şi deltă cu taxă (20 de lei de suflet). Frumuseţile naturale din „The Land of choice“ sunt variate, armonioase şi greu de găsit (se recomandă chestionarea frecventă a localnicilor). Dar ai de unde alege, că nu degeaba eşti turist în România: ţinutul în care ai ce alege.
Undeva în „The Land of choice“ se găseşte o regiune numită Oltenia. Turiştii nu prea îşi îndreaptă privirea în această direcţie, deşi şi aici ar avea de unde alege. Eu am pornit-o spre Horezu, ieşind din Craiova prin Bariera Vâlcii pentru a urma drumul cel mai drept. Deja aveam de ales între sutele de şănţuleţe brăzdate în asfalt de duşmănoasa climă temperat/continentală cu patru anotimpuri din „The Land of choice“. După o vreme am ajuns la Măldăreşti, unde am aflat cu surprindere că există nişte cule. Am cercetat toate ghidurile lucioase despre „The Land of choice“, dar despre cule nu am găsit nimic. Aşteptându-mă să dau peste nişte pietroaie ca la Stonehenge, am descoperit în mijlocul unei livezi de pruni o mare mirare: câteva conace boiereşti albe şi dodoloaţe ca nişte ardelence numai bune de măritat. Pridvoarele elegante îţi luau ochii, iar muşcatele îţi furau sufletul. Ghidul locului, un nene burtos şi mucalit, mi-a spus toată povestea în timp ce tălpile mele goale erau mângâiate de o iarbă grasă şi bună. Dar, ca orice minune, totul a ţinut doar trei minute. Din curtea unei cule i s-a năzărit unei manele să urle. Receptiv la încruntarea mea, burtosul mucalit mi-a explicat că sunt „domnii“ de la Consiliul Judeţean, datorită cărora primeşte bani să întreţină culele şi că nu are de ales şi trebuie să le înghită toanele.
Foamea m-a oprit în drum spre Horezu la hanul „Trei Stejari“. Sub unul dintre stejari era masa mea, iar sub ceilalţi doi poposea o şatră întreagă de ţigani unguri, veniţi în vacanţă în „The Land of choice“. Am cerut o mămăligă vârtoasă cu brânză lucioasă şi smântână grăsoasă. Mi s-au adus de toate, dar nu erau nici vârtoase, nici lucioase, nici grăsoase. Hangiul mi-a explicat că nu are de ales şi că trebuie să cumpere alimente de la fabrica din oraş care are acreditare UE, spre deosebire de ţăranii din sat, care n-au. Dar mi-a promis că, dacă mai vin şi la cină, îmi face rost, „pe sub mână“, de nişte ouă proaspete de ţară şi de un lapte gros aburind. Am bătut palma, el cu ochii la şatra de turişti străini, eu cu ochii peste drum, la vacile pătate, purtătoare de lapte neacreditat.
Casele din Horezu, vatră de cultură şi civilizaţie românească, sunt îngrijite, curate şi vopsite în special în ceea ce par a fi culorile tradiţionale din zonă: portocaliu şi roz aprins. La intrare, şoseaua naţională este flancată de vreo zece dughene în care se vinde vestita ceramică. Adevăratul sat al olarilor se află undeva sus pe deal şi este semnalizat doar printr-un firav indicator, fabricat manual. Pensiunea unde voi înnopta se află pe malul unei surse naturale de apă, pârâul Ursani, mascate de un pod agroindustrial. Mă bucur: pensiunea nu e nici roz, nici portocalie. Are gazon atent tuns, câine flocos de pază şi doi copchii vorbăreţi. Îmi place. Camerele sunt mari şi luminoase, micul dejun se ia sub un umbrar şi gazdele ştiu să zâmbească. Dar preţul e destul de piperat. Stăpânul îmi spune că n-are de ales dacă vrea să-şi recupereze investiţia în cinci ani. Horezu a fost ridicat la rang de oraş-staţiune şi, astfel, fondurile europene pentru agroturism nu mai sunt accesibile micilor întreprinzători.
Privesc cum apune soarele peste „The Land of cho-ice“. Nici el nu are de ales.