Pensionar părăsit, caut urnă electorală

Mai e puţin şi începem să-i înjurăm din nou pe pensionari. În 7 iunie o să ne uităm urât la fiecare moş din bloc. Că se duce la vot să ne hotărască viitorul european, în loc să stea acasă cu noi să-i înjurăm împreună pe politicieni. E o certitudine statistică – imediat ce împlineşte 60 de ani, pe român îl apucă pofta de vot. Pensionarii sunt grupul social care a influenţat cel mai mult destinul politic al României. Pe 7 iunie se vor apuca să influenţeze şi destinul politic al Europei. Că nu le-a fost îndeajuns.
Dar care este mecanismul ce aşază picioarele bătrâne pe drumul către urne? Probabil cea mai mare consumatoare de televiziune din România, generaţia vârstei a treia rezonează mult mai intens cu evoluţia politică din ţară decât compatrioţii mai tineri. Iar micul ecran este scena primă a spectacolului politic. În fiecare zi se joacă acolo o nouă dramoletă şi se mai sparge vreun baron-balon.  
Un eurobarometru recent dezvăluie felul în care ne privim bătrânii. Compasiune? Ea este prezentă la peste jumătate din românii chestionaţi, care sunt de acord că pensiile ar trebui mărite. Apreciere şi încredere în experienţa seniorilor? Prea puţină, întrucât numărul românilor care consideră că angajaţii juniori sunt mai utili decât seniorii este mult peste media europeană. Respect? O generalizare ar fi greşită, dar rămâne faptul că 41% din români nu neagă cu vehemenţă afirmaţia „bătrânii sunt o povară pentru societate“. Se întrevede astfel tendinţa societăţii româneşti de a-şi infantiliza bătrânii, o tendinţă care transpare chiar şi dinspre autorităţile publice. Titulatura serviciilor care se ocupă de vârstnici denotă un evident complex de superioritate: Serviciile Sociale Comunitare sau chiar Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sunt departamentele autorizate să iniţieze activităţi dedicate vârstei a treia.
Cei mai mulţi români sunt categoric de acord că guvernul trebuie să aloce mai multe fonduri tinerilor decât bătrânilor. Opinie care se oglindeşte fidel în oferta redusă a posibilităţilor de socializare aflate la dispoziţia seniorilor. Cluburile pentru pensionari sunt frecventate în general de cei care au şansa să locuiască în apropiere, întrucât distanţa şi aglomeraţia din mijloacele de transport reprezintă o piedică importantă. Deşi condiţiile din azilurile de bătrâni s-au îmbunătăţit, acestea poartă încă anatema trecutului, fiind destinaţia exclusivă a cazurilor-limită. Pentru casele de bătrâni aflate în administraţie privată, preţurile pot fi prohibitive: între 1.500 şi 3.000 de lei pe lună, fără a include costurile medicamentelor. De altfel, spre deosebire de vecinii occidentali, conservatorismul societăţii româneşti echivalează casa de bătrâni cu gestul abandonului.
Absenţa unei scene sociale dedicate vârstnicilor declanşează fenomene inedite: bătrâni care călătoresc ore în şir în autobuzele dotate cu televizoare sau seniori lipiţi de canapelele unor mall-uri. Tradiţionalele vacanţe prelungite, specifice pensionarilor occidentali, sunt condiţionate la noi de cozi infinite la bilete compensate sau înlocuite cu reprize de babysitting la nepoţi. Această atrofiere socială îi transformă pe bătrâni fie în palavragii inoportuni, fie în mizantropi urâcioşi. Două extreme comportamentale între care se întinde numărul uriaş al consumatorilor de televiziune, care rămâne unica priză socială la îndemâna seniorilor României. Iar singura finalitate utilă a privitului la televizor este fie să-l închizi, fie să-l închizi pentru a merge la vot.