E mult dezgust la mijloc. Cu excepţia acelui sfert implicat activ în viaţa politică, toţi am început să manifestăm o repulsie nestăpânită faţă de politicieni. Într-un interviu recent, scriitorul portughez Antonio Lobo Antunes spunea: „Mi-e teamă de ei şi de faptul că fiii şi fiicele lor tot politicieni vor fi. Mint tot timpul“. Frecvenţa, mărimea şi dezinvoltura cu care această stirpe practică minciuna gonflată mă descumpănesc. Dar, în acelaşi timp, îi compătimesc. Înfăşuraţi 20 de ore pe zi în clisa lor mucilaginoasă, pierduţi printre intrigi şi linguşeli, anesteziaţi de iluzia puterii pe care o deţin… ce viaţă o mai fi şi asta? Oglinda se sparge când se privesc dimineaţa în ochi, pentru că adevărul este un lux intangibil pentru ei.
Un cititor m-a întrebat săptămâna trecută: „Şi ce e de făcut?“. Acum câţiva ani credeam că soluţia este implicarea în politică a tine-rilor şi a profesioniştilor de calitate. Unii dintre ei chiar au făcut-o. Dar, de curând, am auzit din gura a trei deputaţi români aflaţi la primul lor mandat, fără să fie politicieni de carieră, că sunt foarte dezamăgiţi de politica românească. Oare la ce altceva se aşteptau?
Şi totuşi, există multe răspunsuri la întrebarea „Ce e de făcut?“.
Peste jumătate din locuitorii satului bucovinean Marginea au lucrat în construcţii, în Italia. Reveniţi acasă, şi-au deschis firme tot în domeniul construcţiilor, iar podul lor a devenit faimos. Uitaţi de autorităţi, o sută de mărgineni şi-au adus basculantele, cuiele şi braţele şi au ridicat într-o singură zi un pod solid din lemn, dar neautorizat. Po-vestea a înconjurat atunci România, iar mărginenii au obligat autorităţile să le asfalteze de urgenţă un drum comunal şi să grăbească lucrările la podul autori-zat. La faţa locului a fost instalată şi o pancartă pe care scrie: „Noi, societatea civilă a localităţii Marginea, ne autorizăm după cum am promis să ridicăm al nostru pod. Această autorizaţie este eliberată conform promisiunilor neelectorale, conform legilor omeniei şi bunului-simţ“.
În cartierul bucureştean Rahova exista până acum trei ani o discotecă rău-famată numită „La Bomba“. Două tinere regizoare, Irina şi Maria, au reuşit să obţină din partea proprietarului „Bombei“ permisiunea de a organiza, dimineaţa, repetiţii de teatru în localul deocheat. Treptat, la repetiţii au apărut copiii din cartier, apoi pensionarele şi, după câţiva ani, comunitatea locală s-a coagulat în jurul „Bombei“. Astăzi, „La Bomba“ este atelier de croitorie pentru pensionarii Rahovei, atelier de teatru şi muzică pentru copiii de cartier şi loc de dezbatere a problemelor comunităţii din zonă.
Împreună cu soţul ei şi cei trei copii, Anca locuia într-un apartament de două camere din mijlocul unui oraş aglomerat. Până anul trecut, din camera copiilor se zărea un bloc de patru etaje, în spatele căruia se mai vedeau unul de opt etaje şi doi plopi. „Dar asta se vedea numai când spălam geamurile. Altfel, doar un strat gros de praf“, mi-a mai spus Anca. Astăzi, din camera copiilor se văd o pădure de un verde des, aproape negru, casa vecinilor zugrăvită viu, cerul albastru şi nici un pic de gri. Familia lor a decis să cumpere o căsuţă bătrânească într-un sat aflat la 30 de kilometri de oraş. Au fugit de fum şi de betoane şi acum sunt fericiţi.
Să fii fericit, să fii civilizat, să fii gospodar… Sunt trei poveşti adevărate care nu au nici o legătură cu politica. Şi, spre deosebire de politicienii lor, din ce în ce mai mulţi români îşi dau seama de asta. Tocmai de aceea mi-e milă de politicieni.
