Interesul nu mai poartă fesul

Superb! Toate momen-tele de aşteptare şi toţi banii au meritat. De la stadionul arhiplin şi până la marea de steaguri şi fulare, ce aduceau a Campionatul European câştigat de greci în 2004, de la coregrafiile şi torţele ce au declanşat fiesta de culoare şi lumină la peluză şi până la scandările frenetice de pe toată durata partidei, de la relaxarea sigură din jocul lui Dorel Stoica şi până la foarfeca de senzaţie a lui Costea, totul a fost superb la meciul cu Dinamo.

Universitatea arată ca o echipă ce vrea performanţă. Nu mai visăm, nu mai sperăm. Vrem performanţă şi o vrem cu atâta ardoare, încât nimic nu pare să ne poată opri.

Cum este oare posibil aşa ceva? Întreb asta deoarece, acum cinci ani, marii experţi trimiteau echipa aceasta prin ligi inferioare şi ne preziceau sfârşitul.

Numai că, între timp, se pare că pronosticurile s-au inversat, iar prezicătorii de ocazie sunt puşi la respect tocmai de aceste jocuri mari pe care Ştiinţa le etalează parcă ostentativ.

E clar, nu avem nume sonore, nu avem „tehnicile“ practicate de echipele bucureştene şi nu avem nici banii de la Cluj. Dacă mai punem şi că ne fură arbitrii, şi că mulţi dintre cei prezenţi la meciul cu Dinamo nu fuseseră pe stadion decât la alte derbiuri, ne dăm seama că performanţa nu este tangibilă.

Cum putem ajunge însă în Europa când nu avem nimic din atuurile necesare? Sau, ca să înţeleagă toată lumea unde bat, nu avem nimic din ceea ce era arătat cu degetul că lipseşte.

Fiindcă este evident, mai ales după evoluţiile din acest sezon, că Universităţii nu i-a lipsit în acest timp decât voinţa de a merge în cupele europene.

Nu s-a vrut ca Ştiinţa să meargă în Europa fiindcă întotdeauna interesul a purtat alt fes mai mare. Şi aici aş vrea să detaliez puţin ca să nu las loc de interpretări.

Banii nu se poate spune că ne-au lipsit deoarece atât Neţoiu, cât şi Staicu au ave-rile mai mari decât Mititelu.

Jucătorii au fost valoroşi mereu. Numai că echipa de acum, spre deosebire de cele din trecut, nu s-a despărţit de prima valoare după doar un sezon. S-a construit un plan mai amplu, care dă roade, fiindcă o echipă nu poate să emită pretenţii dacă vinde tot la fiecare sfârşit de sezon.

Publicul este poate mai scăzut ca număr acum, dar, până la urmă, situaţia este explicabilă, ştiind prin ce a trecut Craiova în mandatele anterioare lui Mititelu.

Influenţa este mult mai mică acum. Se vede şi din numărul amenzilor strânse cât de mult ne iubesc fede-ralii şi cât de mult deranjează prezenţa noastră în ierarhiile stabilite prin birouri de cei ce se cred conducătorii fotbalului românesc.

În ceea ce priveşte finanţările exterioare, ambii „miliţieni“ care au condus Craiova înainte de patronul de acum au beneficiat şi de sprijinul primăriei şi al altor sponsori.

În concluzie, oricum am aborda problematica, dacă înainte de Mititelu s-ar fi dorit cu adevărat să se ajungă în Europa, se ajungea de voie. Dar, ca să repet, altele au fost interesele.

De aceea, dacă merită felicitaţi Mititelu, Napoli, Balaci, jucătorii, spectatorii şi toţi cei care compun această mare familie alb-albastră este pentru că, în prezent, toată lumea îşi doreşte ca echipa să ajungă în Europa şi de acolo, cât mai sus.

Despre restul... să se vorbească pe teren.

P.S.: Continuu ideea articolului trecut şi menţionez şi acum, cu referire strict la cei cărora le-au trebuit cinci ani să vină pentru Universitatea Craiova (şi nu pentru locul ocupat de aceasta în clasament) la meci, mai mare ruşinea!