Când mă gândesc la cum percepem noi criza economico-financiară mondială şi efectele ei asupra noastră, a României, îmi vine în minte bancul cu ţăranul care, când a văzut pentru prima oară o girafă, a exclamat sigur pe el: „Aşa ceva nu există!“. Poate exagerez, dar hai să vedem totuşi ce se întâmplă. Ştirile despre restrângeri de activităţi, reduceri de bugete, blocarea de investiţii angajate cu avânt în ultimii ani sunt omniprezente. În termeni simpli, care privesc marea masă a populaţiei, asta înseamnă pierderi de locuri de muncă. Adică mai puţini bani, mai multă sărăcie. De la muncitorul de la Dacia cu salariu de cel mult 500 de euro şi rate la două-trei bănci până la tânărul „corporatist“ de 1.000 de euro, care şi-a luat deja casă cu ipotecă şi maşină în leasing, amanetându-şi viaţa aceloraşi bănci pentru vreo 30 de ani de acum încolo, sute de mii de români stau deja cu securea falimentului deasupra capului. Numai că prea puţini dintre ei, din câte îmi dau seama uitându-mă în jur şi ascultând ce se mai vorbeşte, par să considere că lucrurile pot sta chiar atât de rău. Predomină, în schimb, sentimentul că „se vor rezolva ele, cumva, până la urmă“. Un soi de fatalism pe invers.
Explicaţia, psihologică în mare măsură, ţine de modul în care ne funcţionează memoria. După aproape opt ani de creştere economică, din care ultimii patru chiar la valori mult peste media europeană, asta însemnând practic creşteri constante ale veniturilor individuale, mintea noastră cere în continuare mai degrabă veşti bune şi pentru asta se ajută de memoria care le reţine din trecut doar pe cele de aceeaşi natură. E mai reconfortant aşa. Dar dincolo de asta mai e şi o habitudine pe care aş numi-o „culturală“. Pentru că majoritatea dintre noi ne declarăm total dezinteresaţi de politică (74%, conform unui sondaj ICCV, realizat anul trecut), ceea ce înseamnă că tindem să considerăm că de marile probleme ale ţării trebuie să se ocupe alţii, transferăm asupra „guvernanţilor“ şi responsabilitatea asupra propriei noastre vieţi. Vezi şi, conform aceluiaşi sondaj, dorinţa a 73% din români de a avea „un conducător puternic, care nu-şi bate capul cu parlamentul şi cu alegerile“ (Cotidianul, 19 ian. 2009), precum şi cei 20% „convinşi că viaţa le-ar fi mai bună sub un regim militar“. Cu alte cuvinte, de bunăstarea noastră, precum şi de eventualele necazuri, tot cei de sus trebuie să se ocupe. La o adică şi cu „o mână forte“. Deci există soluţii, par a spune majoritatea românilor. Hai să vedem acum şi care ar fi acestea, spuse chiar de guvernanţi. Din păcate, şi aici am o veste proastă.
În celebra de acum intervenţie a preşedintelui Traian Băsescu la un simpozion organizat de o asociaţie a patronatului român, dedicată soluţiilor anticriză, şeful statului a identificat o singură ieşire: banii pe care ar urma să-i primim în anii următori de la Uniunea Europeană. Nu investiţii străine, că nu mai sunt. Dimpotrivă, mare parte din cele angajate deja sunt blocate. Economia mondială e în criză şi băncile sau fondurile de investiţii nu doar că nu mai acordă uşor credite, dar marea lor preocupare acum e cum să şi le recupereze pe cele deja angajate. Exporturile scad dramatic, deficitul comercial creşte. Prin urmare, spune preşedintele, singurii bani care ar mai putea intra în economie cu un oarecare efect sunt fondurile nerambursabile de la UE. Numai că şi aici e o problemă pentru că ne aflăm într-un cerc vicios.
Pentru a accesa aceste fonduri, firmele trebuie să participe cu o parte din propriii bani. Bani care se împuţinează de la o zi la alta. Iar la cum merg procedurile de finanţare, există riscul ca puţine firme să fie dispuse să se angajeze în proiecte în care trebuie să bage bani pe care apoi să se chinuiască să-i recupereze. Dar e totuşi singura soluţie cât de cât viabilă. În rest, Dumnezeu cu mila, ar spune românul, cât se poate de religios, de altfel, conform aceluiaşi sondaj de care vorbeam mai sus. Ne bat, la acest capitol, doar câteva ţări, printre care şi Irakul.
