Agentul Răducu nu are nevoie de Viena

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Miroase tare a cafea şi rom în localul de la parterul Palatului Palffy. La măsuţa din faţa mea, un domn îşi aşază grijuliu, în cuier, pălăria neagră din lână şi comandă apoi un Fiaker. Îi privesc profilul tânăr: admiră îndelung faţada clădirii de peste drum şi globurile aurite de pe acoperişul Bibliotecii Naţionale a Austriei. Apoi, cât o clipire din ochi, clinchetul paharelor din cafenea încetează. Prin faţa ferestrei bogate trece legănată silueta apetisantă a unei vieneze, lăsând în spate o urmă de priviri spumoase, precum un iaht luxos trecând prin port. Vreme de câteva secunde, pălăria neagră se clatină în cuier. Apoi cade. Clinchetul paharelor reîncepe şi tânărul domn scutură praful invizibil de pe eticheta pe care scrie „Borsalino Trilby“. Nu e o marcă ieftină, pentru buzunarul românesc aş spune că e chiar destul de piperată. Îl privesc mai atent. Are mâini îngrijite şi un ceas de serie. Nimic neobişnuit. Îi sună telefonul. Fără să-i acorde nici o atenţie, îl închide cu un gest scurt şi adulmecă aburii aromaţi ce se ridică în faţa lui. Îşi mijeşte ochii de plăcere, bea o înghiţitură şi apoi se afundă relaxat în scaun contemplând strada. Telefonul sună din nou. Cu o grimasă, tânărul domn răspunde în limba română: „Alo, da? Nu pot, în momentul acesta sunt ocupat. Îmi cer scuze“. Apoi zâmbeşte.

Scriam în urmă cu doi ani despre puhoiul de turişti români care invadase Viena la începutul lui 2007, odată cu acceptarea României în Uniunea Europeană. Era o întreagă frenezie mioritică în magazinele de pe Mariahilferstrasse şi în restaurantele din oraşul vechi. Speram atunci că exemplul nemijlocit al oraşelor occidentale va schimba ceva în tiparul comportamental al românului, insensibil la binefacerile aduse de o conduită civilizată. Însă, m-am înşelat. Schimbarea nu a fost adusă de politeţea dichisită a burgului apusean, ci de banii europeni. Peste centrul spilcuit al Craiovei de astăzi, zburdă la fel de nestânjenite flegmele şi fluierăturile dintotdeauna. Pentru un zâmbet într-o cafenea cochetă, avem încă nevoie de cele şase ore ale drumului spre Viena. Da, ambalajul s-a schimbat şi străluceşte, dar înăuntru găsim aceeaşi „Eugenie“ prăfoasă şi fără gust. Dar unora le plac „Eugeniile“.

Cu două zile în urmă mi-am sunat un bun prieten. A răspuns o voce necunoscută, care m-a informat că tocmai găsise într-un magazin telefonul pe care prietenul meu îl uitase acolo. În doar câteva minute, telefonul (un model destul de avansat) a fost returnat proprietarului. Vocea necunoscută a primit şi o identitate: agentul Răducu de la secţia de poliţie din Valea Roşie. Pe un alt meleag un gest normal, în România astfel de întâmplări devin minuni povestite amicilor: „Mi-am pierdut telefonul, dar am avut noroc că mi l-a găsit un poliţist. Şi mi l-a adus înapoi, fără să accepte nici o recompensă! Îţi dai seama ce chestie...?“. În România, poliţistul cinstit e la fel de rar precum cafenelele cochete. Dar unora nu le plac poliţiştii cinstiţi.

La doi ani de la intrarea în UE, românii nu mai merg la Viena pentru a căsca ochii în faţa vitrinelor aurite. Merg pentru a-şi cumpăra o pălărie deosebită sau pentru a savura o cafea delicioasă, servită cu zâmbetul pe buze. Un ambalaj strălucitor se construieşte uşor, mai ales când ai câteva fonduri europene la dispoziţie. Dar esenţialul dichis al bunei creşteri se câştigă mai greu. Spre deosebire de mulţi dintre edilii noştri, agentul Răducu nu are nevoie de Viena pentru a învăţa acest detaliu esenţial. Însă, unora (mai sunt ei mulţi, oare?) nici nu le place să fie dichisiţi.