Coaliţia lui „Dumnezeu cu mila!“

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

A pornit cu stângu’ prin retragerea lui Stolojan la doar cinci zile după ce fusese desemnat premier. A fost, fără îndoială, o lovitură serioasă dată imaginii lui Traian Băsescu, pentru prima dată prins, cel puţin asta e percepţia majoritară, pe picior greşit. Dar şi PD-L, care, după ce a avut de înfruntat, şi încă are, reacţiile negative din zona nucleului dur al propriului electorat pentru pactul cu „dracu’“ pesedist, acum apare şi măcinat de conflicte interne. Nici imaginea lui Traian Băsescu şi nici a partidului său de suflet nu sunt lucrurile care contează cu adevărat când ne gândim la ce urmează să se întâmple, ci guvernarea efectivă a României. Avem deja regulamentul de funcţionare a coaliţiei PD-L - PSD+PC dar, începând de ieri, şi programul propriu-zis de guvernare. Iată primele concluzii personale. Regulamentul de funcţionare a coaliţiei pare conceput în aşa fel încât alianţa dintre cele două formaţiuni, PD-L şi PSD+PC, să poată fi ruptă în orice moment fără prea mare bătaie de cap. El instituie un soi de lanţ al slăbiciunilor. Concret, toate deciziile, spune regulamentul, se iau prin consens. Dacă acesta nu există la nivel local în aşa-numitele Birouri Politice de Coordonare Judeţene (BPCJ), decizia „urcă“ la nivelul superior, în Biroul Politic Coordonator Central (BPCC). Dacă nici aici nu există consens, ultimul cuvânt îl au preşedinţii celor două partide, PD-L şi PSD, întruniţi în Colegiul Preşedinţilor. Aici, evident, decizia se ia tot prin consens. Întrebare. Dacă Emil Boc şi Mircea Geoană nu ajung la consens, ce se întâmplă? Regulamentul nu ne spune nimic. Aşadar, Dumnezeu cu mila! Dacă Boc şi Geoană se înţeleg, coaliţia are şanse să meargă mai departe, dacă nu, nu.

(continuare în pag. 3)

Dar, marea problemă e în altă parte. Imaginaţi-vă ce înseamnă consens când fiecare structură de decizie e compusă din peste zece persoane, din cele trei partide. În câte situaţii e posibil un consens? Foarte rar, din câte ştim din experienţa celorlalte coaliţii care ne-au guvernat. Iar atunci când nu există, cu toate prevederile regulamentului de care vorbim, scandalul public e cel mai probabil rezultat. Mai ales că totul e la paritate între cele două forţe, iar interesele lor sunt, cu siguranţă, rareori suprapuse. Să adăugăm aici contextul economic, vorbim de criză economică, şi pe cel politic, alegeri europarlamentare peste jumătate de an şi prezidenţiale peste un an. Cât priveşte programul de guvernare, ceea ce frapează la o citire, fie şi rapidă, e stângismul său pronunţat. Şi asta nu ţine, cum s-ar putea crede, de influenţa PSD în construirea lui, pentru că, aşa cum se poate vedea şi din programele vehiculate în campania electorală, PD-L era la fel de înclinat spre o astfel de abordare. Programul de guvernare abundă de angajamente care implică o puternică intervenţie a statului, de cheltuieli publice şi asistenţă socială. Partea cu descentralizarea, o marotă de campanie a PD-L, pare mai degrabă o glumă, în condiţiile în care ceea ce-şi propune viitorul guvern PD-L - PSD+PC e să scoată ţara din criză sau să reducă efectele acesteia prin măsuri în care rolul guvernului creşte masiv. Dar ceea ce pare şi mai neverosimil e amestecul de măsuri anticriză, care prin definiţie presupun austeritate, cu cele populiste, asistenţiale: dublarea alocaţiilor, creşterea pensiilor, a salariului minim brut pe economie etc. Programul de guvernare e masiv (în structura sa sintetică are 29 de pagini) şi urmează să fie abia de acum dezbătut în amănunt. Dar, din cât se poate sesiza, cum spuneam, la o primă lectură, pare mai degrabă contradictoriu. Ceea ce n-ar fi de mirare. Coaliţia de guvernare PD-L - PSD+PC e ea însăşi contradictorie. Va reuşi Emil Boc, cu binecunoscuta-i logoree ameţitoare şi capacitatea de a justifica orice, să ducă în spate un guvern cu asemenea premise de funcţionare? Greu de spus, greu de crezut. Dar marea problemă e în altă parte. Imaginaţi-vă ce înseamnă consens când fiecare structură de decizie e compusă din peste zece persoane, din cele trei partide. În câte situaţii e posibil un consens? Foarte rar, din câte ştim din experienţa celorlalte coaliţii care ne-au guvernat. Iar atunci când nu există, cu toate prevederile regulamentului de care vorbim, scandalul public e cel mai probabil rezultat. Mai ales că totul e la paritate între cele două forţe, iar interesele lor sunt, cu siguranţă, rareori suprapuse. Să adăugăm aici contextul economic, vorbim de criză economică, şi pe cel politic, alegeri europarlamentare peste jumătate de an şi prezidenţiale peste un an. Cât priveşte programul de guvernare, ceea ce frapează la o citire, fie şi rapidă, e stângismul său pronunţat. Şi asta nu ţine, cum s-ar putea crede, de influenţa PSD în construirea lui, pentru că, aşa cum se poate vedea şi din programele vehiculate în campania electorală, PD-L era la fel de înclinat spre o astfel de abordare. Programul de guvernare abundă de angajamente care implică o puternică intervenţie a statului, de cheltuieli publice şi asistenţă socială. Partea cu descentralizarea, o marotă de campanie a PD-L, pare mai degrabă o glumă, în condiţiile în care ceea ce-şi propune viitorul guvern PD-L - PSD+PC e să scoată ţara din criză sau să reducă efectele acesteia prin măsuri în care rolul guvernului creşte masiv. Dar ceea ce pare şi mai neverosimil e amestecul de măsuri anticriză, care prin definiţie presupun austeritate, cu cele populiste, asistenţiale: dublarea alocaţiilor, creşterea pensiilor, a salariului minim brut pe economie etc. Programul de guvernare e masiv (în structura sa sintetică are 29 de pagini) şi urmează să fie abia de acum dezbătut în amănunt. Dar, din cât se poate sesiza, cum spuneam, la o primă lectură, pare mai degrabă contradictoriu. Ceea ce n-ar fi de mirare. Coaliţia de guvernare PD-L - PSD+PC e ea însăşi contradictorie. Va reuşi Emil Boc, cu binecunoscuta-i logoree ameţitoare şi capacitatea de a justifica orice, să ducă în spate un guvern cu asemenea premise de funcţionare? Greu de spus, greu de crezut.