Mă priveşte direct şi îmi întinde o palmă larg deschisă. Cutele de grăsime din jurul ochilor săi îmi reamintesc de un personaj din „Ferma Animalelor“. Gâtul puternic şi scurt, ca de taur, mă face să-l bănuiesc de sindromul „ceafă groasă“. Dacă l-aş vedea lângă mine în tramvai, mi-aş duce instinctiv mâna la buzunar. De pe afişul său electoral mă asigură că eu sunt „înainte de toate“. Nu ştiu nimic despre candidatul acesta, dar mă opresc în faţa uneia dintre fotografiile sale şi îi privesc cu atenţie ochii. Sufletul omului se oglindeşte în ochi, spun bătrânii, dar în ochii acestui candidat nu se întrevede nimic.
Votul uninominal nu va schimba multe. Dar un merit tot are. Dacă până în acest an habar nu aveam cum arată la faţă parlamentarii aleşi pe liste, din această toamnă, siliţi de individualizarea adusă de noul sistem, de pe afişele electorale ne privesc nu doar locomotivele de partid, ci şi înşişi potenţialii parlamentari. Departe de mine gândul unei elecţiuni pe criterii estetice, dar nu mă pot abţine să nu remarc fizionomia brutală sau porcină a unora dintre candidaţi. Lipsa lor de preocupare pentru estetica propriului corp, absenţa oricărui bun gust manifestat în vestimentaţie nu pot decât să îngrijoreze. Cum să fii în stare să votezi legi sănătoase pentru ţară, când tu nu cunoşti regulile elementare ale asortării cravatei la cămaşă? Cum să cred că vei alcătui un buget bine cumpănit, când fălcile tale enorme demonstrează un apetit crescut pentru excese? Cum să cred că vei susţine inteligent de la tribuna parlamentară interesele cetăţenilor din colegiul tău, când sloganurile inept ticluite de echipa ta electorală îmi jignesc bunul-simţ? În detalii stă secretul înţelepciunii, dar tu, candidatule cu ceafă groasă, ignori detaliile cu atâta uşurinţă încât sunt convins că ţi-ai organizat campania în pripă şi fără nici un plan. „Lasă că merge şi aşa“ sunt cuvintele pe care le-ai pronunţat cel mai des în această lună. Să te votez? Mi-ar fi ruşine să o fac.
La începutul acestei săptămâni, la Bucureşti a concertat unul dintre cei mai talentaţi violonişti ai lumii: britanicul Nigel Kennedy. Sala Palatului era burduşită cu spectatori aşezaţi pe scaunele incomode ale altei epoci. Scena prăfuită: aceeaşi pe care se ţineau congresele PCR. Garderobierele: suferind de acel complex de superioritate al vânzătoarelor din alimentarele comuniste. Privindu-l pe Nigel Kennedy, mi-am dat seama că este cel mai prost îmbrăcat solist pe care l-am văzut vreodată. Dar nu mi-a păsat. După a doua melodie, cei 4.000 de oameni din Sala Palatului au izbucnit în ovaţii. La final, publicul i-a strigat numele ca la concertele de rock. Un public variat, format din bunici, mame şi adolescenţi. Cu toţii fermecaţi de un violonist care purta un tricou lălâu pe care era imprimată o sticlă galbenă. Dar ce mai contează cum eşti îmbrăcat atunci când îţi oferi sufletul oamenilor? Însă ce faci când nu ai un suflet pe care să-l poţi oferi…
Am căutat în sală figura unui politician. Nu am zărit nici unul. Erau ocupaţi cu discursurile sforăitoare recitate în faţa câtorva zeci de trupeţi de partid. Sau erau lipiţi de micul ecran cu adezivul câtorva zeci de mii de euro, plătiţi pentru accesul în emisiuni. Erau cu toţii acolo unde adevăraţii români nu sunt. Îi înţeleg şi respect alegerea acelora care duminică nu vor vota. Până ce politicienii nu vor începe să-şi caute poporul, întotdeauna un violonist prost îmbrăcat va atrage mai mulţi români decât votul care poate hotărî viitorul acestei ţări.
