Alternanţa la putere în 2004 a avut ca slogan: „Să trăiţi bine!“. Asta este varianta scurtă, pentru popor, pentru plebe. În variantă completă, înclin să cred că sloganul ar fi fost: „Să trăiţi bine! Să avem noroc chior!“.
Pentru că numai cine nu vrea să vadă poate susţine că actul de guvernare de după 2004, şi mă refer strict economic, a fost ca o loterie. În care soarta economică a ţării era pusă în urnă. Detaliez.
Anul 2004. Să trăiţi bine! Cotă unică. Reducere de impozit la toată lumea. La unii foarte mult (cei care câştigau foarte bine), la alţii foarte puţin, spre deloc (cei care aveau venituri mici). Clasa medie? Favorizată, aflându-se între cele două extreme. Iar anul 2004 reprezenta al cincilea an de creştere economică, având un vârf de 8,5%. Să-i tragem în ţepe pe corupţi! A fost alt îndemn. Şi să începem cu Bechtel. Rezultatul? Blocăm autostrada care costă, „astronomic“, 2,5 miliarde de dolari şi vedem că acum, în 2008, ajunge să ne coste şapte miliarde de euro. Efectul? În loc să „tragă în ţeapă“ corupţia, naţiunea a ajuns să fie ţepuită. Preţul autostrăzii aproape s-a cvadruplat şi, mai mult, ea nu există. Reducerea bruscă a impozitului pe salarii a reprezentat exact ceea ce blamează guvernul astăzi: „Creşterea salariilor mai mult decât productivitatea“. Şi totuşi, au făcut-o. A contat? Sigur că da, chiar dacă nu a funcţionat aşa cum ar fi trebuit.
Cum ar fi trebuit? Anul 2005. Reducerea impozitului pe salarii ar fi trebuit să-i împingă pe angajatori să reducă inclusiv salariul brut, iar angajaţii ar fi beneficiat totuşi de un spor salarial. Din plusul de bani rămas, angajatorul ar fi creat mai multe noi locuri de muncă şi ar fi plătit taxe pe salariile viitoare. Nu s-a întâmplat aşa. Într-un sistem în care funcţionarii publici reprezintă poate mai mult de o treime, cota unică a însemnat majorarea bruscă a salariilor, repet, fără nici o creştere de productivitate. Rezultatul?
Tăierea cheltuielilor de capital (pe diverse pretexte, inclusiv corupţia de la Bechtel). Cheltuielile de capital ar fi adus creştere economică. Dar ele nu au mai fost. Şi uite, creşterea economică s-a înjumătăţit în anul 2005, la 4,1%. Unde s-a dus totuşi plusul de bani? Salariaţii au câştigat prea puţin pentru a putea economisi şi au făcut ceea ce ştiau mai bine. Au cheltuit. De unde? De peste graniţă, pentru că producţia internă nu era suficientă. Consumul a însemnat inflaţie. Ratare de ţintă de inflaţie.
Anul 2006. Euforie. România urma să adere la Uniunea Europeană. Au venit investiţii noi, care au urmat acelaşi traseu ca în alte state care aderaseră în trecut. O nouă oportunitate s-a conturat: România, ţară viitoare membră a Uniunii (deci fără bariere vamale la schimburile intracomunitare), cu salarii mici şi în expansiune.
Hop cu banii. Hop cu investiţia? În ce? Din păcate, tot în consum. De ce au intrat fluxurile de capital? Tendinţa era clară: cu cât se vindeau mai mulţi euro, cu atât se întărea moneda naţională. Dobânzile erau încă ridicate, aşa că randamentele pe piaţa financiară erau ridicate şi mulţumitoare în condiţiile în care randamentele din economia reală, cu excepţia retail-ului (în special consumului), erau inferioare. Iar românii au început să se îndatoreze. Consumau mai mult decât produceau, dar tendinţa de consum peste producţie s-a accentuat. De aici, a venit şi accentuarea deficitului de cont curent. Spre 10% din PIB. O să spuneţi: atât timp cât acest deficit este finanţat din investiţii străine directe, nu este nici o problemă. Parţial adevărat. Finanţarea deficitului arată că străinii sunt dispuşi să împrumute economiei româneşti sumele pe care ea vrea să le investească şi nu le are din economisire internă. Rezultatul? O bucată tot mai mare din performanţa economică se duce nu către economia naţională, ci în schimbul investiţiilor străine. Adică, se exportă creşterea economică. Anul 2006 a fost atât de bun pentru autorităţi, încât, cu nonşalanţă, aproape toate autorităţile, de la preşedinte la premier şi la guvernator, au fost de acord cu scumpirea gazelor în avans. Cică, pentru a da bine la inflaţie, că inflaţia ne-ar fi ieşit prea mică în 2006. Şi, de altfel, 2006 a fost singurul an în care România şi-a atins ţinta de inflaţie.
Anul 2007. Deficitele încep să se răzbune. În prima jumătate a anului, fluxurile de capital tind să exagereze, pe fondul aderării României la Uniunea Europeană. Exagerează şi întăresc leul, până la un preţ pentru euro de 3,1112 lei. În ciuda reducerii de rată de dobândă, leul continuă să se întărească. Explicaţia? O anomalie. O anomalie care, de fapt, prefigura răzbunarea deficitelor. Pentru că asta s-a întâmplat în 2007.
Deficitul de cont curent s-a majorat până la 14% din PIB, iar supapa prin care s-a atenuat accentuarea şi mai rapidă a deficitului a fost cursul de schimb. Aşa, am ajuns uşor, în noiembrie 2007, de la 3,11 lei în iulie până la 3,8 lei. Asta a făcut totul mai scump, de la rata la leasing până la împrumutul la casă (fie pentru că euro s-a scumpit faţă de leu, fie că BNR a reluat scumpirea de rată de dobândă pentru a calma presiunile inflaţioniste). Şi totuşi, anul 2007 s-a încheiat cu o creştere economică de aproape 7%.
Anul 2008. În prag de alegeri. Premierul ţipă la ziarişti că nu sunt bani pentru majorarea salariilor profesorilor. Şi ne explică, cu foarte multă stăruinţă, că nu poţi să creşti salariile peste productivitate. În fapt, exact asta a făcut în fiecare an din 2005 şi până în 2008. Aparenţa? Avem mai mulţi bani. Realitatea? Puterea de cumpărare şi venitul disponibil au scăzut prin deprecierea leului sau prin alte mecanisme care s-au translatat în inflaţie. Şi totuşi, vom avea creştere economică spre 9%. Aşa se lăuda premierul înainte de a spune că nu sunt bani.
Unde e creşterea economică? De ce nu o simt dăscălii, medicii, cadrele militare? E simplu. Este exact ceea ce vă spuneam mai sus. Prin accentuarea deficitului de cont curent este ca şi când am fi dat în arendă o moşie, din care, din lipsă de bani, mai şi vindeam. Efectul a fost de amanetare a veniturilor viitoare şi, astfel, o parte tot mai mare din creşterea economică se duce acum spre cei care au finanţat-o. Spre cei care ne-au pus la dispoziţie economiile lor, pentru că noi nu avem suficiente. Şi totuşi, ce am făcut cu precedenţii ani de creştere economică? Din păcate, mai nimic. Patru au fost capitolele de guvernare desemnate drept prioritare după alegerile din 2004: infrastructura (nu e), educaţia (nu e şi nici dăscălii nu sunt mulţumiţi), sănătatea (nici asta nu are servicii mult mai bune, iar nemulţumirile salariaţilor s-au accentuat), agricultura (şi aici stăm foarte prost). Ce-am făcut cu banii?
I-am risipit. Nu i-am economisit, nu i-am investit.
Şi acum, ţipăm că nu avem bani. Şi, dacă nu aveam bani, de ce am anunţat din aprilie că e posibilă o majorare a pensiilor în avans, din luna noiembrie? Vă zic eu, pentru că urmau alegerile locale. De ce majorăm pensiile de la 1 octombrie, în loc de 1 ianuarie? Vă zic tot eu. Pentru că avem alegeri la 30 noiembrie. Şi, în momentul de faţă, te costă mai puţin să le dai pensionarilor ceea ce li se cuvine şi chiar ceva peste, pentru a pune batista pe ţambalul nerealizărilor celor patru priorităţi. Şi atunci, guvernule, să te cred? Să te cred responsabil? Nu. Mai degrabă ai avut un noroc chior că dezechilibrele, bubele nu s-au spart mai devreme. Doar că sunt pe cale de a se sparge, iar tu, guvernule risipitor, nu ai bani nici de bandaje.
