(Ediţie din arhivă) Anul 13, nr. 4216. Sâmbătă, 20 Septembrie 2008
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
« Alte articole din categoria Opinii
Comentariu
Trei priviri
Opinii - Cornel Mihai Ungureanu(citeste alte articole de acelasi autor »)
Marimea textului: 
Nu ţinusem niciodată în braţe un copil atât de mic. Dan părea şi mai speriat, atunci când Nadia i l-a dat pentru câteva clipe. Atenţia ei era focusată pe bebeluş, chiar şi în momentele în care răspundea întrebărilor prietenului meu (nu se mai văzuseră de vreo zece ani, adică din zilele când eu furam trandafiri şi corcoduşe verzi şi, astfel înarmat, o aşteptam să iasă de la liceu). Mi se părea că îi simt nevoia de a avea, o clipă, mâinile libere.
Ne adăpostisem în muzica liniştită a unei ceainării bucureştene, pe o stradă presărată cu gardurile acoperite de zorele ale unor ambasade. Trecând pe lângă cea a Germaniei, el îşi amintise cozile pentru vize, din anii ’90, şi un glas imperativ rostind, la şapte dimineaţa, după strigarea numelui unuia care se dovedea absent: „Taie-l!“. Oarece nostalgie îmi dădea şi mie târcoale, poate de la cuvintele Corinei, spuse lângă Grădina Icoanei: „Aici s-au cunoscut părinţii noştri“, urmate de replica lui Dan: „De la întâlnirea aia a început totul“, sau doar de la imaginea Nadiei alăptând şi schimbând pampersuri. „Câte scutece o fi fiert mama?“, mă întrebam, cu gândul la prima maşină de spălat pe care părinţii mei aveau să o cumpere când eram deja mare. Dar bunica mea, care a crescut nouă copii? Pentru ea noţiunea de cezariană era ceva exotic, suspect, aşa cum o femeie care fumează sau una care a divorţat nu prezentau încredere. Ce părere ar avea despre nepoatele ei plecate de câţiva ani la muncă în Spania? Dar despre faptul că schimbăm după propria dorinţă şi inspiraţie canalul TV, partenerul de viaţă, ţara în care lucrăm şi pe cea în care ne petrecem vacanţa?
Ce ar crede despre iubita unui nepot, care, la o petrecere în familia lui, îşi exprima părerea că până la 30 de ani e bine să te distrezi, apoi se cuvine să îţi găseşti un fraier cu care să te măriţi. („Andrei, vezi să nu fii tu fraierul ăla!“, şoptise, nu neapărat cu limba soacrei, mama lui). Nu funcţionau mai bine căsătoriile aranjate de părinţi? Cum i s-ar părea porumbul fiert dintr-o cutie vidată, în comparaţie cu acela din strachina pe care ne-o aducea, la început de toamnă, colectivista Gica? Ce i-aş spune despre xerox, că e un fel de indigo? Cum s-ar descurca în manevrarea unui telefon mobil, a cardului, a internetului? Ce şi-ar închipui că e un blog sau un forum de discuţii?
Cum să-i explic de ce aparatul de fotografiat nu mai are nevoie de film, ce e acela un mp3, un mp4 sau un i-pod, când sunt atât de multe schimbări, în atâtea direcţii, încât uneori, aruncând privirea aia din apă către ţărm, nu mai ştii dacă procesul la care asişti este „work in progress“ sau joci rolul cutiei negre? Să încerc să-i spun de ce primeşte un laptop toate tipurile de fişiere? „Toate tipurile de ce?“, m-ar întreba, poate, cu vocea ei răguşită din ziua în care, obosit şi revoltat, refuzasem să îi masez spatele osos şi mă ascunsesem în bucătăria de vară, numită „saivan“, printre imensele borcane cu murături. Venise după mine, lumina puţină nu bătea, prin uşa deschisă până în acel cotlon, iar ea privea pe lângă silueta mea chircită, mormăind: „Cornele, eşti aici, mă?“. Îmi ţineam respiraţia, inima îmi bătea tare, şi nu frica mă oprea să ies, cât ruşinea dezertării şi nepriceperea de a spune „Îmi pare rău“. „Zi, mă, eşti aici?“, repeta, şi mi se părea că ochii ni s-au întâlnit, că m-a dibuit. Dar nu mă vedea, aşa cum i se întâmpla şi cu fructul ăla către care tot pornea, în câte o după-amiază, de la masa din curte: „Când stau pe scaun, văd un măr roşu, dar când ajung lângă pom, nu mai e“.
Ne adăpostisem în muzica liniştită a unei ceainării bucureştene, pe o stradă presărată cu gardurile acoperite de zorele ale unor ambasade. Trecând pe lângă cea a Germaniei, el îşi amintise cozile pentru vize, din anii ’90, şi un glas imperativ rostind, la şapte dimineaţa, după strigarea numelui unuia care se dovedea absent: „Taie-l!“. Oarece nostalgie îmi dădea şi mie târcoale, poate de la cuvintele Corinei, spuse lângă Grădina Icoanei: „Aici s-au cunoscut părinţii noştri“, urmate de replica lui Dan: „De la întâlnirea aia a început totul“, sau doar de la imaginea Nadiei alăptând şi schimbând pampersuri. „Câte scutece o fi fiert mama?“, mă întrebam, cu gândul la prima maşină de spălat pe care părinţii mei aveau să o cumpere când eram deja mare. Dar bunica mea, care a crescut nouă copii? Pentru ea noţiunea de cezariană era ceva exotic, suspect, aşa cum o femeie care fumează sau una care a divorţat nu prezentau încredere. Ce părere ar avea despre nepoatele ei plecate de câţiva ani la muncă în Spania? Dar despre faptul că schimbăm după propria dorinţă şi inspiraţie canalul TV, partenerul de viaţă, ţara în care lucrăm şi pe cea în care ne petrecem vacanţa?
Ce ar crede despre iubita unui nepot, care, la o petrecere în familia lui, îşi exprima părerea că până la 30 de ani e bine să te distrezi, apoi se cuvine să îţi găseşti un fraier cu care să te măriţi. („Andrei, vezi să nu fii tu fraierul ăla!“, şoptise, nu neapărat cu limba soacrei, mama lui). Nu funcţionau mai bine căsătoriile aranjate de părinţi? Cum i s-ar părea porumbul fiert dintr-o cutie vidată, în comparaţie cu acela din strachina pe care ne-o aducea, la început de toamnă, colectivista Gica? Ce i-aş spune despre xerox, că e un fel de indigo? Cum s-ar descurca în manevrarea unui telefon mobil, a cardului, a internetului? Ce şi-ar închipui că e un blog sau un forum de discuţii?
Cum să-i explic de ce aparatul de fotografiat nu mai are nevoie de film, ce e acela un mp3, un mp4 sau un i-pod, când sunt atât de multe schimbări, în atâtea direcţii, încât uneori, aruncând privirea aia din apă către ţărm, nu mai ştii dacă procesul la care asişti este „work in progress“ sau joci rolul cutiei negre? Să încerc să-i spun de ce primeşte un laptop toate tipurile de fişiere? „Toate tipurile de ce?“, m-ar întreba, poate, cu vocea ei răguşită din ziua în care, obosit şi revoltat, refuzasem să îi masez spatele osos şi mă ascunsesem în bucătăria de vară, numită „saivan“, printre imensele borcane cu murături. Venise după mine, lumina puţină nu bătea, prin uşa deschisă până în acel cotlon, iar ea privea pe lângă silueta mea chircită, mormăind: „Cornele, eşti aici, mă?“. Îmi ţineam respiraţia, inima îmi bătea tare, şi nu frica mă oprea să ies, cât ruşinea dezertării şi nepriceperea de a spune „Îmi pare rău“. „Zi, mă, eşti aici?“, repeta, şi mi se părea că ochii ni s-au întâlnit, că m-a dibuit. Dar nu mă vedea, aşa cum i se întâmpla şi cu fructul ăla către care tot pornea, în câte o după-amiază, de la masa din curte: „Când stau pe scaun, văd un măr roşu, dar când ajung lângă pom, nu mai e“.
Primeste zilnic prin e-mail cele mai importante stiri din Oltenia. Aboneaza-te acum la newsletter! »
Notează articolul.
Nota curentă: 4.0 din 21 voturi
Nota curentă: 4.0 din 21 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul comentariilor. Mesajele care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de I C from NY:
Frumos si cu talent scris acest articol. Dar, chiar cu mai putin talent decat domnul Ungureanu, cineva, daca ar arunca "Trei priviri " mai in urma ,ar putea scrie ceva asemanator despre acele vremuri. Mai greu ar fi insa de imaginat cum va fi aratand societatea cu "Trei priviri" mai incolo.Cand bunicul Cornel, stand pe scaun, si privind, va fi vazand, disparand din pom, un fruct rosu, in forma cubica. Geneticienii vor fi reusind, intre timp, "cubicatura sferei"! -Nu mergi la scola azi, nepoate? -Ce aia scoala? - Unde mergi sa inveti sa faci bastonase....Cum sa-i explice nepotul ca acum nu se mai merge la scoala. Ca, in fiecare an, li se da o cutie neagra, pe care trebuie s-o deschida zilnic, la ora fixa, si sa-si faca niste teme, cu ajutorul unui "soarece", care face tot. Copiii nu mai stiu ce aia cerneala, creion, cu care mana sa scrie. Uitasem. Unii nici soricel nu mai au. Dicteaza. Atat. Ba, unii zic ca nu e departe vremea cand masina le va citi direct gandurile, numai atingand ecranul, sau ,pur si simplu, uitandu-te la el. Si o sa dispara si soricelul. Cum sa-i explici bunicului ca acum totul iti vine acasa. Chiar si mancarea, printr-un tub. Cu ajutorul efectului olteanului nostru. -Dar de insurat nu te insori? Sa ai o familie, copii?- Ce aia familie? Copiii se fac acum ..... Ma opresc aici, nu cu imaginatia, ci cu aberatiile. Mai degraba, cred in teoria intoarcerii la zero, care ar fi mai buna decat toate aceste descoperiri de acum sau din viitor. Asta sa fie, oare, frica de viitor? - de Radical:Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi si noua toate ... dar un pic modificate :)
- de cmu:nu e imaginatie, nici aberatii nu sunt si cred ca nici frica de viitor, cat de necunoscut. poate ca nu frica neaparat, prudenta. un pic modificate, da...:) pana la urma, filonul ramane, cu bune si rele.
- de Liliac:Nostalgia Bunicilor... Mamina, asa-i spuneam cu totii bunicii, avea o capacitate fantastica de a se adapta noului. Si nu înceta sa se minuneze. De oameni (îi gasea pe toti buni), de locuri, de carti, de obiecte. Mi-a fost mereu usor sa comunic cu Mamina, era receptiva si dornica de a sti. Se simtea bine oriunde, discuta si cu omul simplu, dar si cu intelectualul, interesata de orice subiect. Acum mi se pare ca nu am petrecut destul timp împreuna, as avea înca atâtea sa-i mai spun... Dar cred ca ar sti sa se bucure de noile inventii si sa profite de ele... Chiar as vedea-o în fata computerului dialogând cu nepoatele si stranepotii...
- de cmu:;) relatia cu bunicii e, de multe ori, mai usor de intretinut decat aceea cu parintii.
- de doriana:Domnule CMU, mi-ati incalzit inima zgribulita de frigul lui septembrie si de atmosfera sumbra a acestui oras care l-ar fi coplesit pana si pe Bacovia! Este extraordinar ca reusiti sa scrieti atat de frumos in aceasta cetate gri.Sau poate tocmai acesta e stimulentul secret?Rilke, ajuns in Elvetia, zicea ca frumusetea naturii ii anihileaza spiritul creator...
- de cmu:gri e si in romania. si nu cred ca il va risipi concertul leonard cohen de maine, ni-l gestionam fiecare dupa pricepere. personajul masculin dintr-un film, facuse o fotografie unei necunoscute care plangea. ea i-a cerut negativul, amenintandu-l ca il da in judecata, daca el face publica fotografia (pregatea o expozitie). 'Nu vreau sa ma vada lumea asa', a explicatat ea. 'Oamenii nu te-ar vedea pe tine, in fotografie. S-ar vedea pe ei', a fost argumentul lui. multumesc.
- de Irael:Acest articol e o fotografie cu tine, CMU :)
- de I mC from NY:« Inca o Toamna » …Cu exact doi ani in urma, poetul Cezar Avramescu, isi spunea : « Cad iarasi frunze in gradina/ Si vine toamna aceea când/ Cad frunze-n tine si e vânt/Si-n miezul noptilor târzii/Astepti ceva, dar ce nu stii/ Ba stii, dar speri ca n-o sa vina“.( poezia « Vine-o toamna », de Cezar Avramescu, vol. « Nelinisti », pg.22) Luni va f prima zi de toamna. Nu stiu daca e devreme, nu stiu daca e tarziu, sa amintim acum, aici, de cel care ne aduna pe aceasta pagina, cu exact doi ani in urma, atunci cand remarca : » Cu discretia si melancolia ei de totdeauna „mi-a batut azi noapte toamna-n geam“. Dimineata am admirat zborul trist al primei frunze, drum invers... » Da, exista si un « drum invers ». .Cand frunzele nu mai pot sa stea acolo sus atarnate, cand soarele le parasesc, se pare de tot, se desprind de copac. Lasandu-se purtate de vant, se strang in gramajoare, pe la cate-un coltisor. Sau se aseaza ca un covor multicolor, cu tenta spre maroniu, in calea trecatorilor. Cand trecatorii le calca, plangand parca de durere, frunzele fosnesc, semn ca mai traiesc inca…. « Fara a mai visa ca altadata la... „crepuscule de tuci/Peste aleie lungi de nuci/Pe care vântul le-nfioara/Ca-ntr-un sfârsit de elegie“ (Arghezi), ne lasam, in schimb, furati, tâlhariti, umiliti, nu numai fara a protesta, ci nici macar a injura. O spaga de milioane de euro a intrat in normal; ca si protejarea canaliilor si achitarea hotilor. Asteptam zaibarul si tuica, remediu universal de uitare. Vom mesteca micii prin cârciumi, privind in ziar vilele stabilor din Valea Jiului, fara sa vrem sa vedem ca la fundatia lor stau cadavrele celor ingropati de vii in galerii... Si totusi, ce frumos cad frunzele; cu demnitatea superioara a acceptarii inevitabilului. Nic hita Stanescu spunea ca toamna nu cad frunze; toamna cad toamne. Ca o frunza cade toamna! » Si totusi, toamna asta au mai cazut si niste dosare. Ca-n romanta aceea uitata: „Iti mai aduci aminte, Musca doamna/Dosarul tau de asta-toamna?“. Dar nu va fie teama; s-a negociat. Dar unde sunt doamnele de altadata? „Si amurgu' acela violet/Când toamna-si acorda discret/Pe frunza vesteda chitara?“ Va trebui, cu intelepciune si resemnare, sa renuntam la multe din cele de altadata. Sa preferam manelele cântecelor de suflet, violenta stadioanelor si a strazii politetii elementare de altadata. In speranta ca pentru cei ce ne vor urma vor veni frumoase toamne. » Da. Bine spus : « In speranta ca pentru cei ce ne vor urma vor veni frumoase toamne ». Pentru cel care scria articolul cu acel titlu, cu doi ani in urma, avea sa fie, din nefericire, ultima. Ultima Toamna! I…Azi, am tresarit…,/ Cand pe geam am zarit/ Prima frunza zburand,/ Purtata de vant,/ Cazand spre pamant,/ Frumos ca un gand……./ Caci:C ine n-a vazut / Frunza-ngalbenind / In pom atarnand/ Usor tremurand/ In Soare zambind?// Cine n-a vazut/ Frunze alergand/ Manate de vant/ Cazand la pamant/ Frumos ca un gand?// Cine n-a vazut/ Frunze maronii/, Frunze ruginii,/ Frunze aramii,/ Intr-un parcusor/ S-asterna nd covor/ -Ce frumos décor!-/ Fosnind sub picior/ Si cantand in cor/ Cand le calci cu dor?// ………… …………. Sunan d sub picior/ Suspinand usor/ Frunzele nu mor/ De le calci cu dor!/ Noi toti am vazut/ Toti am petrecut/ Toamne minunate/ Frumos adunate/ In suflet… si 7/ Plus 30 in spate!// Asa eu traiesc/ Si va povestesc/ Cum toamnele trec/ Anii se intrec/ Pe voi va petrec/ Iar eu ma petrec!
- de cmu:nu putem fugi, chiar daca incercam sa facem asta aproape tot timpul. dar e frumos, nu?
- de BEUTOR fruntas:catelus cu parul cret,fura rata din cotet.....glumeam,IC ,frumoase versuri!
- de Victor Socolovici:Domnule Ungureanu, Printre multe fatete ale trairii umane - interioare sau exterioare - se numara si mirarea. Mirarea- ca stare a sufletului - de a tine un copil in brate, de a admira rasaritul sau apusul soarelui, de a constata ca mirosul de paine proaspata deschide portile amintirilor din copilaria petrecuta la tara, la bunici etc. Dar si mirarea -tot ca stare a sufletului- ca suntem si malitiosi, nepoliticxosi, belicosi etc. Cele 3 priviri ,,aruncate,, in interiorul sau exteriorul nostru si al dumneavoastra, ma mira! Al naibii de placut !
- de I C from NY:Pentru BEUTOR fruntas: Daca va place sa beti, cum se spune in nume, atunci sigur va plac si celelalte doua lucruri de care spune neamtul intr-o zicala a sa: weib und gesang. Sau cum zice francezul: De la musique avant toute chose. Versurile nu au cine stie ce filozofie de viata. Si, atunci mi-am zis sa aiba cel putin un pic de muzica. Sa sune "frumor din coada". De fapt, cand am scris aceste randuri ma gandeam (si) la altceva . Si nu v ascund ca , in ciuda varstei, atunci cand am scris cele de mai sus, nu m-am gandit (si) la….. Cine n-a vazut/ Intr-un coltisor/ Fete in ciopor/ Ca la vorbitor/ Si visand amor?// Cine n-a vazut/ Fete alergand/ Cu pletele-n vant/ Aerul fosnind/ In al lor vesmant?// De fapt: De ele mi-e dor/ Sa le strang usor/ In brate cu dor! Dar si ele vor/ Sa le strangi usor/ De mijloc cu dor// Dar si ele vor/ Sa le spui usor/ Vorbe de amor/ Draga te ador/ Fara tine,pentru tine mor!/ Cu multa simpatie
