Alegerea tristelor figuri

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Încă mă minunez, deşi au trecut deja zile bune. PD-L, partidul care ne anunţa mai nou că gândeşte altfel, şi-a dedicat ultimul congres dinaintea alegerilor parlamentare, asta însemnând o mobilizare incredibilă de oameni şi bani, doar pentru a ne spune ceea ce ştiam deja şi oricum nu ne folosea la nimic. Şi anume, că Theodor Stolojan e premierul lor în caz că ajung după 30 noiembrie la guvernare. Dar staţi aşa, că urmează acuşi, în câteva zile, şi PSD-ul. Care şi el ne va anunţa probabil ceva la fel de inutil, cum ar fi faptul că Geoană e candidatul partidului pentru aceeaşi măreaţă funcţie de şef al viitorului executiv. Şi apoi liberalii, cu Tăriceanu al lor. Care-i problema, de fapt? Sunt deja câteva săptămâni, dacă nu luni, de când cele trei principale partide româneşti se străduiesc să ne asigure cum că ele vor câştiga alegerile şi că acest lucru e cu atât mai plauzibil cu cât, iată, au deja pregătit un prim-ministru. Gândiţi ca locomotive electorale, în lipsă de prezidenţiabili, candidaţii pentru şefia guvernului au ajuns un soi de mantra. Pentru că, din păcate, sunt singurele elemente de decor care ajută cele trei partide să pară diferite între ele. Doar atât. Trei nume, trei figuri. Dacă le ignori, şi nu-i greu s-o faci, descoperi ditamai nimicul. Concret, e vorba de ceea ce ar fi trebuit să fie, după părerea mea, adevăratele arme politice cu care orice partid serios şi responsabil îşi propune să ne câştige votul. Alegerile din 30 noiembrie înseamnă un nou parlament, adică oameni concreţi, peste 400, şi o nouă guvernare a ţării. Despre astea aş fi vrut să aflu, să pot judeca apoi, să compar, să mă conving sau nu, şi apoi să votez. Nu despre cine vrea PSD, PD-L sau PNL să-l aibă în fruntea guvernului, ci despre cine-s cei ce vor face legile ţării şi ce fel de guvernare va urma. Avem un nou sistem electoral, e drept că nu-i foarte clar pentru nimeni cam cum s-ar putea numi el, dar e totuşi unul nou, care, teoretic cel puţin, ne promite un soi de reformă a clasei politice. Votăm oameni nu liste, prin urmare vom şti mai bine pe cine am trimis în parlament. Ei bine, pentru că aşa ar trebui să stea lucrurile, m-aş fi aşteptat să văd cele trei partide bătându-se nu în ipotetice figuri de premieri, ci tocmai în candidaturile reale ale celor care vor forma viitorul legislativ. În afară de câteva vedete sau vedetuţe locale, nu ştim mai nimic - pentru că aceste trei partide nici nu-şi bat capul cu asta - despre oamenii pe care ar urma să-i votăm. Când era votul pe listă mai puteam înţelege. Votai partidul până la urmă, pentru că asta era situaţia. Chiar dacă nu-ţi convenea vreunul de pe lista partidului preferat, te simţeai oricum forţat s-o votezi. Sau să stai acasă. Acum chiar ai şansa să ştii exact ce votezi, pentru că, o lună întreagă, candidaţii va trebui să ţi se dezvăluie, dar partidele se comportă la fel. Apropo, câţi români credeţi că ştiu, acum, la nici două luni până la alegeri, între ce candidaţi vor avea de ales în colegiul de care aparţin? Mai rău chiar, câţi credeţi că ştiu măcar care-i colegiul de care aparţin? Mă tem că nici unul. La fel şi cu cealaltă armă politică, numită programul de guvernare. Despre ce promit partidele, presa a relatat din plin, dar dacă eşti cât de cât responsabil, nu-ţi rămâne decât să le arunci la coş. Pentru că totul se reduce la o întrecere de-a dreptul nesimţită între promisiuni de salarii şi pensii mărite. Care dă mai mult, că doar nu dă de la el. Cam ăsta-i refrenul, restul fiind vorbe la fel de mari, dar aproape perfect identice. Nu ştiu, poate urmează de-acum ceva, deşi timpul e deja foarte scurt. Dar dacă rămânem la acest nivel, mă tem că vom avea, pe 30 noiembrie, nu doar cele mai dezamăgitoare alegeri din ultimii 19 ani, dar şi cele mai periculoase. Pentru că vor compromite, pentru cine ştie cât timp, şi această ultimă tentativă de reformă a clasei politice, numită votul uninominal.