15 septembrie este o zi importantă. Începe şcoala! Mulţimi mari, vesele şi zgomotoase, formate din elevi şi părinţi, se îndreaptă spre şcoli şi licee. O atmosferă de sărbătoare cuprinde oraşul. Nu poţi rămâne nepăsător. Măcar pentru o clipă, în suflet ţi se aprinde amintirea primei tale zile de şcoală. Amestecul de curiozitate şi teamă îţi cuprinde sufletul. Chipurile colegilor de clasă, zâmbetul liniştitor al doamnei învăţătoare, prima oră de abecedar, liniuţele şi bastonaşele desenate cu stângăcie pe pagina caietului liniat, prima ieşire la tablă, scârţâitul cretei, degustarea pacheţelului cu mâncare în pauza mare, bucuria primei note de zece, tristeţea, dojana şi lacrimile primei note mici, prima serbare de sfârşit de an, cu diploma şi coroniţa premiului primit pentru că ai fost silitor… Universul clasei întâi renaşte în sufletul tău.
Încerc să păstrez în mine şi să vă transmit această bucurie a începutului de drum. Bucurie tulburată însă de gândul că multe dintre şcolile şi liceele României sunt lipsite de cele mai elementare condiţii: fără apă potabilă, fără grupuri sanitare, fără curent electric, fără manuale şcolare, fără laboratoare de practică, fără un număr suficient de învăţători şi profesori. Să uităm pentru câteva clipe de toate aceste umbre. Ne vom lupta de mâine cu umbrele. Să-i uităm şi pe politicieni, indivizii care au aruncat aceste umbre în calea copiilor noştri. Să le ignorăm promisiunile, dacă vor avea impertinenţa să vină în şcolile noastre şi să ne ţină astăzi discursuri ipocrite.
Mii de copii părăsesc dulceaţa copilăriei şi se avântă în viaţă. Doamna educatoare i-a părăsit, un gest inevitabil. O nouă doamnă, doamna învăţătoare, îi va însoţi acum în călătoria lor prin viaţă. Ghiozdanul plin de manuale şi caiete devine expresia materială a sublimei poveri pe care o poartă omul – cunoaşterea de sine şi de Dumnezeu. Aceşti copii îşi încep cu adevărat viaţa. Tot mai multe lucruri vor fi de acum înainte numai şi numai în puterea lor.
Totuşi, în suflet port şi o anumită tristeţe. Inocenţa copilăriei începe şi ea să piară. Întunericul apare în viaţa acestor copii şi îi va însoţi pentru totdeauna. Vor afla că în lume există nedreptate. Îl vor întâlni pe favorizatul clasei, colegul leneş şi obraznic lăudat şi premiat de doamna învăţătoare pentru că tăticul lui nu e un simplu şofer sau inginer, ca tati, ci este patron bogat sau director de companie, individ cu dare de mână care nu ezită să cheltuiască oricât pentru ca odraslei sale să-i fie bine, chiar dacă acest bine este nemeritat şi imoral. Vor înţelege că, oricât de bine învaţă şi indiferent de mulţimea notelor şi calificativelor bune obţinute, mai importante pentru cei din jur vor fi calitatea de lux a hainelor în care te îmbraci, telefoanele mobile supertehnologizate la care vorbeşti cu „papa“ sau cu „maman“ şi limuzina din care cobori în faţa şcolii.
Prima zi de şcoală. Primul pas făcut pe drumul vieţii de mii de copii. Inocenţa lor am avut-o cândva şi noi. Am avut şi puritatea lacrimilor pe care le varsă aceşti copii atunci când rămân singuri, în clasă, printre străini, despărţiţi parcă pentru totdeauna de mami şi de tati. Am avut şi dorinţa de a cunoaşte, dorinţă concentrată pentru veşnicie în acel prim gest de a întoarce prima pagină a Abecedarului. Am avut şi bucuria de a fi împreună cu ceilalţi, bucurie născută din acel „hai să ne jucăm!“ rostit către colegul de bancă, în pauza mare. Am avut toate acestea, dar le-am pierdut…
Prima zi de şcoală şi lumina din ochii şcolarilor de clasa întâi îmi tulbură, în fiecare an, întunericul pe care îl port în suflet şi, pentru o clipă, îmi doresc să retrăiesc la infinit prima zi de şcoală.
În prima zi de şcoală repetată şi retrăită an de an înţeleg mai bine cuvintele lui Dumnezeu, Iisus Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14). Poate că aceasta este adevărata şi singura destinaţie spre care trebuie să ne îndrumăm copiii. Prima zi de şcoală, primul pas spre veşnicie…
