Acest buzdugan numit reputaţie

Prieteni din alte colţuri de ţară m-au sunat în ultimele zile să mă întrebe ce se întâmplă în Craiova, dacă sunt bine, dacă am ajuns teafăr la serviciu sau acasă. Urmăriseră la televizor relatările despre uciderea lui Caiac, apoi mulţimea de interlopi veniţi să îl conducă pe ultimul drum. Am zâmbit, precum colegii din primul an de facultate, când povesteau despre găştile înarmate cu lanţuri şi săbii din Craioviţa Nouă (foarte curând, aveam să mă îndrăgostesc de o fată care locuia acolo şi n-am uitat că, prima dată când am condus-o acasă, aruncam în jur priviri vigilente. Mai apoi, Craioviţa a devenit cartierul meu preferat, încă visez să-l imortalizez într-o carte). Îl înţeleg, aşadar, pe primar, care spune că imaginea de oraş nesigur a Băniei este cauzată şi de presă. Pe posturi naţionale apar generice de genul „Doljul sălbatic“, iar jurnaliştii aşteaptă excitaţi să se reverse răzbunarea prietenilor lui Caiac  peste presupusul ucigaş al acestuia. Colegii din presă au, nu neapărat în sensul rău, comportamentul unui uliu: se reped acolo unde se întâmplă ceva, şi în Craiova au tot avut la ce să se repeadă, în ultimii ani. Îmi amintesc însă o zi de la începutul acestei veri, când citeam pe o agenţie de presă: „Un bărbat din Galaţi, cunoscut ca fiind unul dintre capii lumii interlope din oraş, a murit după ce a fost înjunghiat în gât cu un cuţit“ şi „Execuţie de tip mafiot în Băile Herculane. Un cunoscut cămătar din oraş a fost omorât în bătaie sâmbătă, în apropierea postului de poliţie, de trei bărbaţi din lumea interlopă“. Alta ar fi fost acoperirea mediatică la nivel naţional a acestor evenimente, dacă ele s-ar fi petrecut în Bănie, numele urbei noastre fiind ca buzduganul ce precede sosirea zmeului. Chiar dacă fiecare oraş mare are interlopii din dotare, lumea e cu ochii pe noi. Am creat nişte aşteptări, avem o reputaţie.
Ministrul de interne a avertizat şi el, zilele trecute, că „starea este critică“ şi a cerut autorităţilor „să intervină pentru desfiinţarea reţelei de la Craiova“. Ieri a ţinut şi o videoconferinţă cu şefii inspectoratelor judeţene de poliţie. Greu de crezut că, în urma ei, grupările interlope vor fi dezintegrate, tot aşa cum intenţia şefului poliţiei doljene de a lua eticheta de oraş nesigur de pe Cetatea Banilor nu va fi uşor de împlinit. Nici un poliţist, magistrat, senator, primar, jurnalist nu a fost răpus în lupta împotriva interlopilor, nu e de mirare că percepţia publică pare să se învârtă în jurul a doi poli care nu se exlud: „Sunt pe mână cu ei“ şi „Le e frică“. Şi mai greu este să îndrepţi priviri empatice către tabăra cealaltă, căci, de la distanţă, lucrurile nu par să stea ca-n filmele cu mafioţi stilaţi, ce poartă costume impecabile, încălţări de lac şi şoptesc cu voce guturală la urechea partenerei de dans: „Ai chiloţi pe tine?“; „Nu“, va răspunde ea, suav; „Slavă Domnului! Am crezut că am o crăpătură în pantofii mei de 1.000 de dolari!“. E parcă mai uşor să te emoţioneze Donnie Brasco, în timp ce îşi scoate ceasul de la mână şi lănţişorul de la gât, lăsându-le într-un loc la îndemâna soţiei, căci „fusese chemat“, decât să întâlneşti un mafiot din oraşul tău.
Le povestesc prietenilor mei despre copiii care bat din palme, când începe să cânte fântâna din centru. Despre dansul lor, fără mişcări repetate, despre schimbarea râsului în plâns, când se împiedică şi cad, fugind apoi la mama sau la tata. Care le dau o mângâiere. Şi un set de valori.