Vorbeam zilele trecute cu directorul unei firme de consultanţă cu experienţă în ţări cu sisteme de vot uninominal, despre campania electorală din această toamnă din România. Pe el îl interesa, printre altele, părerea mea despre situaţia politică de la noi, eu eram curios să aflu chiar de la el povestea unui succes. Mai exact, voiam să-mi descrie campania pe care o făcuse acum cinci ani pentru un candidat la primăria capitalei statului în care locuia. Ştiam câte ceva de la nişte cunoştinţe comune, care mi-o prezentaseră ca pe un succes de proporţii, dar acum aveam ocazia s-o aud descrisă direct de la sursă. Candidatul respectiv tocmai suferise o înfrângere usturătoare la alegerile pentru un loc în parlament, pentru care cheltuise din averea proprie şi câteva sute de mii de dolari. Umilit, frustrat şi cu o groază de bani pierduţi, omul îşi juca într-un fel ultima şansă în politică, încercând să câştige o primărie. Povestea succesului are un tâlc aparent banal. Omul nu era capabil să zâmbească altfel decât oficial sau când trebuia să pozeze. Avea toate calităţile unui bun politician, mai puţin pe aceea de a empatiza cu aproapele. Prima lecţie pe care avea să i-o predea, odată angajat să-i coordoneze campania, a fost chiar aceasta. „A trebuit să-l învăţ să zâmbească, pur şi simplu. Să înveţe să-şi exprime liber sentimentele“, povesteşte interlocutorul meu, care, în final, trage următoarea concluzie grea, dar plină de bun-simţ: cea mai mare problemă a unui candidat e întotdeauna candidatul însuşi. Exagerând un pic, cheia reuşitei unui consultant ţine de psihoterapie. Un candidat de succes e în primul rând un candidat cu psihicul sănătos. Mă gândeam, după discuţia cu pricina, naiv poate, în ce ţară normală am trăi dacă am şti să ne alegem politicieni cu adevărat sănătoşi. O spun pentru că, în cei 14 ani de presă pe domeniul politic, am întâlnit şi cunoscut, într-o oarecare măsură, zeci de politicieni care mi-au lăsat impresia că nu sunt deloc în regulă cu starea psihică. Nu nebuni, deşi unii, poate, în anumite condiţii, ar vira-o şi spre forme ceva mai patologice, ci, hai să zicem, uşor dezechilibraţi. N-am să fac greşeala de a da nume aici, pentru că subiectul e suficient de delicat oricum, dar pe unii dintre ei, cu siguranţă, îi puteţi ghici şi dumneavoastră.
Ce mi se pare mai important e totuşi faptul că, iată, acum, în toamnă, vom avea pentru prima dată ocazia să ne alegem viitorii parlamentari punând ştampila de vot nu pe o listă de anonimi pe care, de regulă, îi evaluăm în funcţie exclusiv de sigla unui partid, ci pe un nume care va trebui să ni se arate timp de cel puţin o lună în carne şi oase, cu toate calităţile şi defectele lui. E o mare şansă, cred, dacă e să ne luăm statutul de alegător în serios, de a fi atenţi şi de a ne concentra, în sfârşit, nu doar pe ceea ce promit candidaţii la parlament, fie prin vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite, fie prin tot felul de mijloace de comunicare în masă, ci şi pe doar aparentele subtilităţi ce ţin de integritatea psihică a celor ce ne cer votul. Poate n-ar strica să avem şi un fel de ghid de alegător (cred că ar putea fi şi un succes comercial) elaborat de specialişti în domeniu, care să ne descrie într-un limbaj accesibil simptomele candidatului nesănătos. Pentru că nu trebuie să ne amăgim cu propria competenţă în materie. Politicienii sunt, în majoritate, oameni inteligenţi, şi, dacă au şi ceva experienţă, ştiu destul de bine să-şi camufleze defectele. Mă gândesc acum doar la un singur tip de simptom, care poate spune mai mult despre un candidat decât un întreg volum autobiografic. E vorba de incapacitatea de a-ţi reprima tentaţia de a fi aşa-zis „slobod la gură“. În cele mai multe cazuri de care ştiu eu, avem de-a face nu cu mult apreciata autenticitate, ci cu grave carenţe de rezistenţă la stres. În politică, în ciuda aparenţelor, calitatea de a face faţă situaţiilor tensionate e esenţială. Un politician ia mereu decizii importante pentru noi toţi, dar majoritatea se petrec în spatele uşilor închise. Or, odată scăpaţi acolo, adică odată votaţi, nu prea mai avem nici un control asupra lor. Tot ce ne mai rămâne e să le suportăm consecinţele.
