A venit şi raportul mult aşteptat al Comisiei Europene. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, raportul a adus ceva claritate morală într-un spaţiu public dominat maniacal de partizanat şi teorii conspiraţioniste. Avem deci şansa să discutăm pe cazuri concrete şi responsabilităţi clar atribuite. Iar raportul face ceva ordine, acesta fiind cel mai important merit al său. Reiese limpede de acolo cine blochează anchetele în justiţie şi cine se luptă să împingă lucrurile înainte. Exista pericolul unei evaluări globale a României. Din care am fi ieşit prost la modul nediferenţiat. E limpede că România, ca stat, şi-a încălcat majoritatea promisiunilor pe care le-a asumat când a fost acceptată în UE. Dar România nu este o entitate unitară. DNA a venit cu dosare şi cu rechizitorii credibile. O parte dintre acestea sunt blocate de parlament într-o manieră năucitoare pentru un stat în care se presupune că suntem toţi egali în faţa legii. Nu îi poţi băga pe toţi în aceeaşi oală, ar fi şi nedrept, şi ineficient. Comisia susţine DNA şi cere explicit stabilitatea instituţiei, o formă diplomatică de a solicita păstrarea echipei Morar. Cum spuneam într-un articol precedent, aceasta este cea mai importantă bătălie a verii. Deja capul lui Morar este cerut insistent de parlamentari, aproape nervoşi că ministrul justiţiei actual arată ceva moderaţie, spre deosebire de tristul său predecesor, care a schimbat un procuror şi abia apoi a cerut un raport de activitate al respectivului magistrat. În disperare de cauză, Comisia investeşte acum speranţă în persoane care s-au dovedit credibile, iar schimbarea lui Morar ar însemna că parlamentul nu doar că nu îşi asumă responsabilitatea pentru proasta sa performanţă, dar mai şi face un gest obscen în direcţia Bruxellesului.
Într-o variantă intermediară a raportului, apărută în presă, se vorbea chiar de posibilitatea amânării aderării României la spaţiul Schengen şi la moneda euro dacă blocajele din justiţie vor continua. Această formulare nu mai apare în raportul final, dar oricum ar trebui să ne dea de gândit. Faptul că se vehiculează în interiorul Comisiei măsuri extreme arată că oamenii de acolo s-au cam săturat de actuala situaţie. Presa internaţională este aproape unanim critică faţă de Comisie pentru că nu a fost destul de dură cu România. Într-un fel, un eşec definitiv al anticorupţiei din România ar fi văzut acolo şi ca un eşec al Comisiei, care a investit bani şi credibilitate în această poveste.
În acest context de prost augur, grupul PSD din Parlamentul European (a se citi Adrian Severin) a dat un comunicat de presă de un imens prost-gust, cere nici mai mult, nici mai puţin decât stoparea monitorizării României, critică dur Comisia şi vine cu fraze elucubrante de genul: „Nu se poate acorda mai multă încredere unor procurori numiţi politic decât parlamentului ales prin vot direct de poporul român. Nu parlamentul este cel care politizează lupta împotriva corupţiei, ci executivul, prin intermediul procurorilor numiţi de guvern şi ale căror acţiuni de hărţuială politică nu pot fi confirmate de nici o instanţă independentă“. Fraza conţine mai multe minciuni decât cuvinte. Nu a invitat nimeni parlamentul să se pronunţe în cazurile de corupţie, nu e vorba de încredere electorală aici, ci de actul de justiţie, parlamentul s-a autoinvitat în procese şi îşi apără corupţii cu o ferocitate demnă de o cauză mai bună, iar cazurile nu ajung să fie confirmate de instanţe tocmai pentru că parlamentarii nu dau avizele necesare. Deci, tu pui beţe în roate şi tot tu ţipi că de ce nu se urneşte căruţa şi spui Comisiei să-şi caute ceva mai bun de făcut.
Este modul nostru românesc de a da şuturi în gură exact instituţiei care a susţinut aderarea României. Mulţi spun că România nu merita, dar a fost acceptată din cauza stilului inerţial de luare a deciziilor, mai ales din Comisie. Ţinem cu tot dinadinsul să dăm dreptate acestor critici.
