Tovarăşul Ion Iliescu ne-a anunţat că nu va mai candida pentru Parlamentul României. Motivul invocat: a fost atâţia ani „locomotiva“ partidului, a candidat de când se ştie în sistem uninominal, circumscripţia fiind însăşi ţara, încât nu vrea să se coboare la „nivelul“ inferior al votului uninominal. Iliescu rămâne implicat în politică, în PSD, partidul de suflet al Domniei sale, spre bucuria fanilor şi nemulţumirea unei „anumite părţi“ din partid. Retragerea lui Iliescu din viaţa parlamentară are valoare de simbol. Iliescu – „Ilici“ – „Bunicuţa“ – începe să plece. Nu-l regret pe Iliescu! Regret doar că gestul de retragere din viaţa politică pe care îl face acum Iliescu nu a fost făcut în 1990. Dispariţia lui Iliescu în 1990 ar fi fost în prezent echivalentul altei Românii. Nu a fost să fie…
Totuşi, să ne reamintim câte ceva despre Ion Iliescu. Înainte de toate, trebuie spus că este inutil să insistăm asupra trecutului „roşu“: că tatăl lui Iliescu a fost unul dintre agenţii Moscovei comuniste în România, că Iliescu şi-a început cariera sub protecţia Anei Pauker, care l-a ajutat să-şi facă studiile la Moscova, că Iliescu a fost un nomenclaturist de succes al PCR, deţinând funcţii importante în eşalonul superior al dictaturii comuniste, că, atunci când i-au devenit inutili, Iliescu şi-a trădat partidul şi liderul, pe Ceauşescu, cel căruia îi datora poziţia politică şi prosperitatea personală, că Iliescu a fost pionul principal în comiterea unui complot sângeros de înlăturare şi asasinare a Ceauşeştilor, organizat cu ajutorul serviciilor secrete străine, care şi-au infiltrat în ţară câteva sute de asasini profesionişti, complot fardat în „revoluţie“ şi care a costat viaţa a câtorva mii de români nevinovaţi, civili şi militari, asasinaţi inutil, că Iliescu a fost instigatorul mineriadelor provocate prin manipularea minerilor şi asmuţirea acestora împotriva studenţimii şi partidelor democratice, mineriade care au adus României imense prejudicii de imagine, toate acestea sunt deja un fel de istorie nepedepsită.
Contribuţia nocivă a lui Ion Iliescu la viaţa noastră este amplificată de alte fapte pe care acesta le-a comis sau la care a fost complice după decembrie 1989, fapte cel puţin la fel de grave. În vremea în care Ion Iliescu era stăpânul de necontestat al statului, Banca Română de Comerţ Exterior (cunoscută sub numele de Bancorex) a preluat ilegal de la BNR şi a făcut dispărută rezerva valutară a României de la momentul 1990, adică aproximativ 2.000 de milioane de dolari. Deşi cercetările în dosarul „Bancorex“ au început odată cu un raport înaintat de Curtea de Conturi către Parlamentul României în 1996, până în prezent, aceşti bani nu au fost recuperaţi. La devalizarea rezervei valutare naţionale, gruparea mafiotă care a condus Bancorex a provocat şi alte dezastre financiare, precum acordarea de sume imense sub formă de credite neperformante unor „agreaţi“ ai partidei iliesciene, dezastre rămase, de asemenea, nepedepsite. Dosarul „Bancorex“ stă plin de praf alături de dosarele „Bankcoop“, „Credit Bank“, „Columna Bank“, „Dacia Felix“, dosarele unor falimente provocate pe banii statului şi ai populaţiei de indivizi aflaţi fie în preajma lui Iliescu, fie în complicitate cu „granguri“ din anturajul lui Iliescu. Sumele imense de bani care au dispărut în aceste falimente nu au fost vreodată recuperate.
Distrugerea rezervelor financiare ale statului a fost completată de „privatizările“ din anii ’90. „Miliardarii de carton“ şi-au împărţit economia naţională, cu „voie“ de la partid. Cu cât Iliescu era mai „sărac şi cinstit“, cu atât creşteau proporţiile jafului din economia naţională. În vreme ce poporul era învăţat că „Noi nu ne vindem ţara!“, că întoarcerea Majestăţii Sale Regele Mihai în ţară va însemna reapariţia chiaburilor şi a patronilor exploatatori, Ion Iliescu şi oamenii din camarila sa îngăduiau distrugerea sistematică a economiei prin cedarea acesteia către indivizi a căror singură competenţă era setea de îmbogăţire rapidă. Treptat, unităţile economice profitabile au trecut în proprietatea clienţilor politici, iar întreprinderile şi regiile de stat neperformante au fost transformate în „cantonamente“ ineficiente economic, dar foarte necesare din punct de vedere politic, pentru milioanele de votanţi ai lui Iliescu şi PDSR-ului, „cantonamente“ care au sleit bugetul statului, provocând atât inflaţia galopantă, cât, mai ales, falimentarea economiei naţionale.
Într-o anumită măsură, îi datorăm lui Ion Iliescu nu numai înapoierea noastră economică şi socială, ci şi imoralitatea care a transformat viaţa politică românească într-o hazna mare cât ţara. Ion Iliescu este pedagogul imoral al unei noi generaţii de politicieni penali precum Adrian Năstase şi Miron Mitrea, indivizi racolaţi, formaţi şi folosiţi de Iliescu în dorinţa grandomană pe care acest politruc comunist a avut-o dintotdeauna, aceea de a rămâne cu tot dinadinsul „în istorie“. Ion Iliescu rămâne pentru mine o fantomă înfiorătoare a comunismului, un „nemort“ trimis de alt demon, dictatorul Ceauşescu, să ne bântuie şi să ne pedepsească pentru că am îngăduit să fie asasinat în ziua sfântă de Crăciun. Cum spuneam, nu-l regret pe Ion Iliescu!
