Un nou maxim istoric pentru ţiţei, un nou salt al preţului carburanţilor, care ne propulsează mai sus decât în alte state ale Uniunii Europene, chiar dacă acestea nu dispun de rezerve de petrol. Astfel de titluri au apărut din ce în ce mai des, pe măsură ce lumea constată că majorările de preţ de 2-3%, operate des şi, de data aceasta, fără paşi mici, atacă deja portofelele. Şi atunci, te întrebi la ce ne foloseşte faptul că România dispune încă de rezerve importante de petrol.
M-am revoltat de fiecare dată când majorările de preţuri la carburanţi se făceau atunci când existau factori favorizanţi pentru ieftinirea lor (din 2004 până în 2007, când leul se întărea faţă de valute sau când preţul petrolului pe plan internaţional se ieftinea). Nu pot să mă revolt atunci când majorările au motivaţii obiective – salturi cauzate, spre exemplu, de scumpirea ţiţeiului dinspre 100 spre 128 de dolari pe baril. Însă, atât eu, cât şi Consiliul Concurenţei trebuie să facem calculele mai complex. Să vedem că şi dolarul s-a ieftinit în raport cu leul, să cunoaştem că preţul ţiţeiului reprezintă cam o treime din preţul unui litru de combustibil şi să ni se aprindă un beculeţ când vedem că scumpirea barilului este reflectată integral în preţ.
Nu mă pot revolta însă împotriva tendinţei. Aceea de scumpire. Iar dacă am ajuns să plătim peste 4 lei pentru litrul de carburant, sunt îndreptăţit să mă întreb: nouă ce ne rămâne? Plătim, dar ce ne rămâne?
Cum se întoarce în favoarea românilor preţul foarte mare al ţiţeiului, de care dispunem în subsolul României sau sub Marea Neagră? E simplu. Nu se întoarce.
Profitul net al companiei Petrom s-a majorat în primul trimestru din 2008 cu 156% faţă de trimestrul I 2007. 977 de milioane de lei în doar trei luni. Adică 267 de milioane de lei. Adică aproape jumătate din suma plătită de OMV pentru preluarea integrală a producţiei de petrol a României şi jumătate din producţia de gaze. Am afirmat înaintea privatizării Petrom, din 23 iulie 2004, că SNP a fost vândută la preţ de benzinării: 667 de milioane de euro, nereflectându-se în preţ cele două rafinării, oleoductele, Doljchim, perimetrele de gaze şi, mai ales, resursele de petrol. Din profitul net a numai trei luni din anul 2008, iată că se acoperă jumătate din acea achiziţie. Iar după şase luni, vom constata probabil că se acoperă aproape integral.
Al cui este meritul că ţiţeiul s-a scumpit de la 22 de dolari pe baril în 2004, la 128 de dolari pe baril în 2008? De la uragane, tensiuni politice, războiul din Irak, SUA, China, India până la oricine, mai puţin al OMV. Practic, pe plan internaţional, preţul s-a majorat cu 100% în ultimele 12 luni. Iar preţul realizat în trimestrul I al anului 2008 s-a majorat cu 76%, până la 85,15 dolari pe baril. Bun, Petrom vinde barilul cu 85 de dolari, dar cât îl costă să îl extragă? Găsim în raportul companiei: 17,08 dolari pe baril. Unde se duce diferenţa de 68 de dolari pe baril (44 de euro)? Cât încasează statul ca redevenţe (taxa pe concesiune)? În primul trimestru, Petrom a plătit redevenţe de 172 de milioane de lei (47 de milioane de euro), în contul a 1,13 milioane de tone ţiţei (opt milioane de barili) şi a 1.439 de milioane de metri cubi de gaz. În total, 47 de milioane de euro pentru 17,57 milioane de barili echivalent petrol, sau 2,67 euro/baril echivalent petrol, cuantificat la gaze şi petrol sau 5,87 euro pentru fiecare baril, dacă luăm în calcul doar producţia de petrol.
Aşadar, din majorarea din ultimul an, de 100%, a preţului ţiţeiului pe plan internaţional, Petrom a câştigat 44 de euro la fiecare baril (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de producţie). Cât încasează, din această diferenţă, bugetul? Între 2,67 şi 5,87 euro pentru fiecare baril. Bani de seminţe. În total, 47 de milioane de euro.
Dacă OMV nu are nici un merit pentru scumpirea petrolului pe plan internaţional, are vreunul în ceea ce priveşte preţul gazelor? Nici măcar atât. Pe Petrom îl costă cel mult la fel ca în 2004 să extragă gazul. Doar că i s-a pompat profit în pungă, prin alinierea forţată a preţului de vânzare pe piaţa românească a gazului, la nivelul celui din import. De la sub 100 de dolari pe mia de metri cubi, la peste 300 de dolari pe mia de metri cubi.
Cum am putea beneficia noi, românii, de aceste scumpiri, în condiţiile în care meritul este al României că deţine rezerve de petrol şi gaze, şi nu al veneticilor? Puteţi să spuneţi ce vreţi, mă voi uita spre Rusia. Din momentul în care preţul a depăşit 27 de dolari pe baril, companiile care exploatează gazul rusesc plătesc 80% din diferenţă, ca redevenţă pentru extracţia petrolului care nu e al lor. Spre exemplu, la 127 de dolari pe baril (84 de euro), statul rus încasează ca redevenţă 80 de dolari (51 de euro), iar companiile care îl extrag, 20 de dolari (13 euro). La noi, statul român încasează doar 2,67 euro. Ruşii, de 19 ori mai mult.
Sunt mai merituoşi ruşii că au ţiţei, ca rezervă naturală şi naţională, decât românii? Nu. Doar că nu sunt proşti.
De ce la noi redevenţa a fost îngheţată la nivelul de 22 de dolari pe baril? Ce îi costă pe aceia care au înstrăinat resursele naturale şi naţionale ale României să spună, ca ruşii: din tot ceea ce depăşeşte 22 de dolari pe baril, noi vom încasa 80%, iar voi, 20%? Nu ştiu. Pentru că nu ştiu cum au fost stimulaţi să nu pună o astfel de clauză. Dar cred că acesta ar fi fost costul includerii în contract a unei clauze corecte.
Repet, dacă preţul internaţional al petrolului reflectă o valoare a carburanţilor la pompă de peste patru lei pe litru, sunt de acord să o plătim. Dar, din aceşti patru lei, România să beneficieze corect de scumpirile internaţionale. Şi, cu banii în plus încasaţi la buget, să se poată facă investiţii: autostrăzi, spitale, agricultură, educaţie. Investiţii în centrale nucleare sau centre de producţie eoliene (şi pe astea le-am înstrăinat). Investiţii care să se întoarcă la mine, contribuabil român, pentru că eu ar trebui să beneficiez de creşterea valorii ţării la noile preţuri pe plan internaţional. Asta cu petrolul.
În alt articol voi vorbi despre altă resursă: cimentul. Şi apoi despre altele, apele minerale sau marmura. Toate, privatizate pe nimic şi plătite acum, de noi, la valori de piaţă. Şi care nu se întorc spre noi. O ţară bogată. Şi totuşi, sărăcită de persoane care au devenit bogate. Putred de bogate.
