Curtea Constituţională a luat recent o decizie privitoare la adopţii, care ridică o dilemă morală interesantă. Curtea a fost sesizată de cetăţeanul T. L. B. că legea românească este neconstituţională. Domnul B. are un copil care a fost dat spre adopţie. În momentul în care a început procedura de adopţie, el se afla în proces pentru recunoaşterea paternităţii copilului. Cum încă nu era recunoscut ca părinte, nu a putut să-şi dea consimţământul. Între timp, ambele procese au mers mai departe. Domnul B. a fost recunoscut ca părinte, dar asta nu îl mai ajuta cu nimic, pentru că nu mai avea posibilitatea să se opună adopţiei. Legea românească prevede că părinţii naturali se pot pronunţa doar la începerea procedurii de adopţie. În disperare de cauză, domnul B. a atacat legea la Curtea Constituţională. Şi a avut câştig de cauză. Astfel, autoritatea pentru adopţii trebuie să modifice legea. Ea spune că nu este de acord cu schimbarea (deşi este obligată să o facă) şi că implicarea părinţilor naturali pe parcursul procesului poate duce la şantaje asupra celor care vor să adopte copilul. Între timp, un grup de părinţi adoptivi protestează şi a creat o organizaţie pentru a se opune schimbării legislative.
Cum spuneam, situaţia ridică dileme morale serioase şi dureroase. Domnul B., dacă a făcut atâta tevatură şi a ajuns până la Curtea Constituţională, pare a fi un părinte realmente interesat de soarta copilului său. Pe ce motiv atunci să i se interzică orice implicare în soarta copilului? Pe de altă parte, legea românească este menită să protejeze copilul. Părinţii naturali îşi pot exprima consimţământul doar la începutul procedurii. Astfel, este tăiată orice legătură între părinţii naturali şi cei adoptivi. Practic, primii îşi exprimă consimţământul asupra adopţiei în sine, nu asupra celei făcute de o anumită familie. De ce a adoptat statul român o asemenea lege? Pare o măsură de protecţie suplimentară, adaptată la situaţia reală: cei mai mulţi copii aflaţi în această situaţie au fost abandonaţi de familia lor. O asemenea familie poate renunţa uşor la drepturile părinteşti dacă nu ştie cine adoptă copilul. Însă, dacă va vedea că altă familie (de obicei, mai înstărită) este interesată de copil, atunci se poate opune în etapa procesului doar pentru a primi nişte bani. Avem motive să credem că aceasta ar putea fi o situaţie răspândită? Din păcate, da. Situaţia contrară ar fi aceea în care o familie abandonează copilul, apoi este cuprinsă de remuşcări sincere şi doreşte cu disperare să împiedice adopţia. Dar câte asemenea cazuri există în realitate? Şi, mai ales, ce drept ai, odată ce ai renunţat la copil, să te răzgândeşti? După opinia mea, legea românească este bună în forma actuală. Pe de altă parte, ce facem cu domnul B.? Şi el pare să aibă dreptate.
Soluţia Curţii Constituţionale (decizia 369/2008, doritorii de amănunte o pot găsi pe site-ul instituţiei) a fost de a cere schimbarea legii, astfel încât părinţii naturali să îşi poată exprima părerea pe toată durata procesului. Curtea spune că astfel se respectă Convenţia europeană în materie de adopţii. Decizia este discutabilă şi din acest punct de vedere: Convenţia impune nişte standarde pentru protecţia copilului, iar un stat membru poate să depăşească litera ei dacă o face spre o şi mai bună protecţie a acestuia (deci, în chiar spiritul Convenţiei). Ceea ce România chiar făcuse. Curtea Constituţională putea să aducă această justificare inteligentă. A preferat o transpunere oarbă a Convenţiei şi a cerut schimbarea legii. Schimbare care îi face dreptate domnului B., dar, în acelaşi timp, modifică regulile jocului pentru toate cazurile.
Părinţii naturali află acum cine sunt adoptatorii, îi pot şicana pe toată perioada procesului (care durează mult), se pot răzgândi şi răz-răzgândi (dacă sunt plătiţi bine). Iar după adopţie, pot în continuare să bântuie viaţa copilului după bunul- plac. Într-o ţară în care până acum câţiva ani se vindeau copii ca la piaţă, mi se pare că decizia Curţii este crudă şi stupidă.
Exista o soluţie alternativă care să îl ajute şi pe domnul B. şi să nu strice întreaga procedură? Curtea ar fi putut cere modificarea legii astfel încât regula să fie acordarea consimţământului la începutul procedurii, dar instanţa judecătorească să aibă posibilitatea, ca excepţie, de a implica un părinte natural ulterior, doar dacă acesta face dovada că la începutul procesului nu a fost în mod obiectiv capabil să îşi acorde consimţământul. Judecătorul ar fi putut să decidă dacă într-adevăr a fost ceva obiectiv sau părintele natural doar vrea să stoarcă nişte bani de la adoptatori. Astfel, cazul domnului B. ar fi fost luat în considerare. În loc să lăsăm judecata să acţioneze de la caz la caz pentru binele fiecărui copil, Curtea Constituţională a intrat cu picioarele în materie şi a deschis o nouă piaţă a şantajelor pentru părinţii care îşi abandonează copiii şi redevin interesaţi când pot face ceva bani de pe urma lor.
