Vedere din Toronto

Cu puţine minute înainte de îmbarcare, pe Otopeni, m-am pomenit repetându-i Corinei cuvintele pe care Moromete i le spunea băiatului lui mai mic, în căruţa aia, oprită la o răscruce, în final de carte şi de film: „Niculae, unde ne ducem noi, domnule?“. Nu aştepta răspuns, destinaţia o ştia prea bine: şcoala de la Roşiorii de Vede. În mirarea lui erau ascunse, mai degrabă, alte întrebări: „O fi bine ce facem? Ce s-o mai alege şi din asta?“, iar eu mă simţeam în aceeaşi situaţie, aşteptând KLM-ul de Toronto.
M-am obişnuit repede cu atmosfera cosmopolită a uneia dintre cele mai sigure aşezări urbane din lume, după cum spun statisticile citate de oamenii primarului David Miller. Cu diversitatea de culori (ale pielii) şi de fizionomii (cum ar arăta străzile Craiovei, dacă jumătate din populaţia oraşului s-ar fi născut în afara României, iar în urbe s-ar vorbi 100 de limbi şi dialecte?). Cu metroul care, parcă plictisit, iese uneori la suprafaţă, cu numeroşii biciclişti, cu aglomeraţia din faţa bibliotecilor de cartier, duminica la prânz, la ora deschiderii (sursă de internet pentru imigranţii care nu au conexiune acasă).
Cu emisiunile şi revistele pentru nou-veniţi, cu zgârie-norii din Downtown ce privesc de sus clădirile istorice (vechea primărie, bisericile), cu liftul de sticlă ce urcă pe CN Tower. Am tot privit căsuţele de pe Lawnsdowne Street, tramvaiele şi terasele de pe King, jocul de base-ball al copiilor pe The Esplanade, pescăruşii (suntem pe malul lacului Ontario) şi jucăuşele veveriţe. M-am plimbat prin fermecătoarea Kensington Market şi prin cartierul chinezesc, dar şi prin întinsa, dar mai puţin spectaculoasa parte de nord a oraşului.
M-am obişnuit cu permanenţa pe micile ecrane a traficului de pe numeroasele autostrăzi ce străbat sau înconjoară oraşul. Cu talk-show-ul lui Steve Paikin şi afişele din metrou: „You do look fat in those jeans Sarah Marhall“, „I’m so over you Sarah Marhall“, „My mom always hated you Sarah Marhall“ (schimbând numele ei cu al unei prietene rămase la Craiova, am compus şi eu câteva). Cu lumea asta atât de diferită, dar şi atât de asemănătoare. Cu aşezarea pe partea dreaptă a scării rulante, pentru a permite depăşirea prin stânga, cu politeţea şi condescendenţa omniprezente, cu numeroasele şi rapidele cărucioare electrice ale celor cu probleme locomotorii, cu maşinile grele ale primăriei implicate în curăţenia de primăvară (nu au ţeava de eşapament îndreptată spre trotuar, ca tractoarele de pe la noi). Cu aerul în care noxele nu se simt, cu traficul care rămâne fluid şi în orele de vârf.
Cu impresia că aici se respectă regulile, iar mica înţelegere cu un profesor, cu un poliţist, cu un funcţionar al primăriei, cu un judecător, nu e la îndemână. Nici capitaliştii lor parcă n-au veleităţi de clovni, ca ai noştri. „E mai puţin zgomot şi nu mai ai senzaţia că eşti furat“, zice Dan.
Nu mă arunc la concluzii; imigrarea, cu avantajele şi neajunsurile ei, este o poveste pe care numeroşii români din Canada o cunosc mult mai bine şi pe pielea lor. Ascultând însă o conferinţă a profesorului Richard Florida despre importanţa alegerii locului în care trăim (siguranţă, şcoli, oportunităţi de joburi care ni se potrivesc, calitatea apei, a aerului, dar şi a liderilor politici), mi-a venit întrebarea moromeţiană pentru edilii de acasă: „Unde ne ducem noi, domnilor?“. Fără să neglijez replica înţeleptului, din vremea cărţilor (de joc), către cel care, pentru că pierdea, propusese o schimbare de locuri: „Nu e locu’, e dobitocu’!“.