« Alte articole din categoria Opinii
Câteva gânduri, în câteva rânduri
De Dincolo
Opinii
Se împlineşte un an de când Dom’ Profesor a plecat dintre noi
Versiunea pentru tiparire
Marimea textului: 
Stau în faţa sticlei şi mă întreb cum să încep.
Un proverb englezesc spune că înţeleptul începe cu sfârşitul, iar…. Dar, de unde atâta înţelepciune la mine?! Şi atâta talent cu care să sensibilizez cititorul?! Pentru că subiectul pe care aş vrea să-l abordez nu e deloc simplu. În plus, este destul de sensibil ca să fie abordat cu mijloace mecanice, artificiale.
Cunosc jurnalişti, puţini la număr (?), ca şi cititor, bineînţeles, care, vrând să treacă Dincolo de ecranul de sticlă, Dincoace, spre cititor, îl sparg în două. Alţii îl sparg în patru. Mulţi îl fac bucăţele. Încât e imposibil de refăcut, din miile de feţe (pardon, de ciobuleţe) faţa iniţială a autorului. Asta nu numai din cauza lui, ci şi din cauza celor care îi plătesc. Aşa cum se spune, pe drept sau nu, mai mult sau mai puţin adevărat.
Am cunoscut însă, de data aceasta şi personal, de-a lungul a numai câtorva ani, din nefericire, pe Cineva. Care era, într-adevăr, un „Cineva“. Care scria, aşa cum îi plăcea să spună, cu autoironie, mai mult pentru el. Ca să înţeleagă mai întâi el despre ce e vorba.
„Vreau să vă spun că nu mă consider gazetar; sunt ca şi voi, un om simplu care îşi pune probleme şi doreşte să stea de vorbă şi cu alţii. Contribuţia dumneavoastră are o valoare imensă, doarece ea demonstrează intenţia de a forma o comunitate; de care avem atâta nevoie. Departe de mine gândul că spun lucruri absolute, perfecte. Am două defecte ale tagmei mele. Mă îndoiesc de toate şi toţi şi în primul rând de mine. Apoi, simt nevoia să cred în ceva; am început să cred în voi. Deşi scriu la acest ziar, nu cred că aţi remarcat vreodată că menţionez, într-un fel sau altul proprietarii. De asemenea, redacţia nu mi-a modificat niciodată ceva; prima dată când o va face renunţ la colaborare“. („Şi reciproca e adevărată“ -17 martie 2007).
Această remarcabilă personalitate, în ciuda multiplelor puncte de sprijin, din multe şi variate domenii, cum ar fi: ştiinţific, literar, muzical-artistic etc., se aşază cu sfială în faţa sticlei. Prin care trecea Dincoace, către cititor, cu atâta uşurinţă, încât nici nu-l simţeai când ajungea lângă tine. Politicos, se apropia de personajele sale. Pe care nu ştiu cum să le numesc într-un cuvânt. Necăjite? Poate. Le saluta cu respect, le mângâia cu privirea şi, apoi, intrând în gândurile lor, ni le prezenta. Aceste personaje erau din lumea reală. Erau dintre cei pe care îi întâlnea. Fie zilnic, fie ocazional. Lăptăreasa, vânzătoarea de băuturi de la magazinul din colţul străzii, pensionarul slăbit şi de vârstă, dar şi de lipsuri etc. Te lasă cu ei pentru câteva clipe. Parcă le vedeai feţele brăzdate de necazuri şi de griji. Parcă-i auzeai vorbind. Şi sufereai alături de ei.
Uneori, ne purta la pas pe străzile vechi ale oraşului. Pe lângă clădirile, pe cât de vechi, pe atât frumoase. A căror istorie ne-o prezenta cu atâta căldură sufletească. Alteori, depăşea graniţele oraşului sau ale judeţului. Şi chiar ale ţării. Numai cu gândul. Pentru că, altfel….
„Ştiu că România nu e buricul pământului; dar e ţara mea. Alta nu am şi nici nu-mi doresc. De aceea încerc s-o înţeleg“. („C-aşa-i la noi“ - 24 martie 2007, ultimul editorial).
Când obosea, ieşea în natură. Loc de refugiu, punct de sprijin şi de linişte sufletească.
Aproape totul se desfăşura în contextul vieţii actuale a autorului. Iar când se supăra, fără să vrea, aducea în scenă şi alte personaje. De data aceasta erau dintr-o altă lume. O lume pe care o ironiza. Pe care n-o simpatiza. Nici el, cel care ne-o prezenta nouă, şi, cu atât mai mult, nici noi, cei care suportăm consecinţele acestei lumi. Putred de bogată, putredă în spirit şi gândire. Lume pe care voia s-o vadă dispărând cât mai repede cu putinţă. Pentru că nu mai avea nici timp şi nici răbdare.
Pentru a ne aduce un pic de linişte şi un dram de speranţă, încheia, de fiecare dată, cu o frază blândă, liniştitoare. Pentru încă o săptămână, şi încă un sfârşit de săptămână.
Domnul Profesor acorda o atenţie deosebită comentariilor făcute de noi, cititorii ediţiei electronice, pe marginea editorialelor sale. Mulţumind politicos, ne răspundea în cuvinte simple. Dar pline de respect, blândeţe şi înţelepciune. Chiar dacă, sau cu atât mai mult când unele comentarii erau un pic răutăcioase.
„Cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să vă asigur de intenţia mea de a face altfel de ziaristică. O ziaristică în care să-şi aibă loc frumosul, sufletul, strămoşii, ţara. Din care să alung bârfa seacă, insulta, grosolăniile şi să le schimb cu un zâmbet pitit în spatele unei lacrimi“. („Şi reciproca e adevărată“ -17 martie 2007).
Îngăduinţa noastră, şi nu numai, ar fi avut-o cu siguranţă. Ar fi fost chiar dorinţa noastră.
Dacă într-un sfârşit de iarnă şi început de primăvară…..
Dacă într-un sfârşit de lună şi de săptămână, inima foarte încăpătoare a acestui mare OM n-ar fi încetat să mai bată. Ca un trăsnet a fost acea veste tristă, prin care am aflat cu toţii de dispariţia celui care a fost pentru noi prietenul nostru. Purtătorul gândurilor şi speranţelor noastre.
A trecut un an de atunci. A pus în discuţie, de mai multe ori, o temă interesantă. Despre valori, despre repere. Am putea noi, oare, să apreciem acum valoarea acestei personalităţi? Ca profesor universitar, ca poet, ca scriitor, ca jurnalist? Ca OM!
Eu trebuie să închei această încercare de a va aduce în prezent pe cineva pe care l-aţi iubit. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii dintre noi, chiar sincer, l-am iubit.
Nu ştiu dacă am reuşit să strâng, în aceste câteva rânduri, câteva gânduri despre cel care, joia şi sâmbăta, ne aduna în faţa ecranului ca să-i citim cu plăcere articolele, şi, apoi, să le comentăm.
Am acordat, poate nu fără intenţie, spaţii mai mari unor motivaţii decât subiectul în sine. Lăsându-vă pe dumneavoastră, cu vădită intenţie, dragi cititori, să vă reamintiţi, să apreciaţi, de pe poziţia fiecăruia, şi să decideţi ce importanţă are şi la ce înălţime se ridică, pentru fiecare dintre dumneavoastră, personalitatea celui care a fost pentru noi jurnalistul de suflet - CEZAR AVRAMESCU. Căruia să-i rezervaţi un locşor în sufletul şi mintea dumneavoastră.
Acum, înţelept ar fi să termin cu începutul.
Proverbul are o continuare pe care m-am ferit s-o spun la început. „ …iar prostul începe prin a sfârşi“. În cazul meu, ar fi trebuit să mă opresc la/ de la început?! Nu ştiu. Nu ştiu dacă am făcut bine să continuu. Ştiu însă că trebuie să rămân Dincoace de sticlă, în rândul cititorilor. Pe care îi stimez şi unde mă simt bine. Chiar în siguranţă.
Pentru că fără cititori, jurnalistul este nimic.
După cum nici cititorul, la rândul lui, nu e nimic dacă nu ştie să aprecieze un jurnalist de valoare, şi în care să se recunoască a fi o parte.
Noi, cititorii GdS, cu voia dumneavoastră zic „noi“, aşa văd, aşa simt eu acum, am luat şi suntem o părticică din Domnul Avramescu. O părticică din acel Mare Întreg. Care ştia să se adreseze cititorului ca Întreg. Dar şi ca Parte. Ca un bun profesor ce ştie să se adreseze, în acelaşi timp, atât întregii clase, cât şi fiecărui elev. Aducând în discuţie, de mai multe ori, aceeaşi temă, părea că întreabă. Sau că se întreabă. Exact ca acel profesor universitar din anecdota următoare: „-Ei, acum aţi înţeles? -Nu. -Vă mai explic o dată. Aţi înţeles? -Nu. -Nici acum? Atunci vă explic şi a treia oară. Aţi înţeles? -Daaaa….. -Ei bine, să ştiţi că acum am înţeles şi eu…“
Bunătatea, respectul, blândeţea, înţelepciunea, toleranţa, inteligenţa, simplitatea, modestia, şi altele sunt tot atâtea calităţi pe care le-am găsit în personalitatea celui care a fost şi va rămâne în memoria noastră ca un jurnalist care scria cum simţea şi simţea ce scria. Într-o perioadă destul de grea, atât pentru fiecare dintre noi, cât şi pentru ţară.
Unele teme puse în discuţie, în articolele Domnului Profesor, au fost comentate cu mult interes de către mulţi dintre cititorii ediţiei electronice. Acestora, şi nu numai le cer scuze pentru îndrăzneala de a-i fi părăsit, fie şi numai pentru o clipă, în tentativa mea, reuşită (?!), mai mult sau mai puţin, de a ne reaminti de cel care a fost pentru noi Dom’ Profesor, prieten, cunoscut, scriitor, poet. Sau, pur şi simplu, un necunoscut, ce nu se pretindea a fi jurnalist, pe care l-am citit fie în ediţia electronică, fie în ediţia scrisă a GdS. Acest jurnal, de atunci şi de acum, a fost o gazdă bună atât pentru articolele Domnului Profesor din „Joia dulce“ şi „Pe apa sâmbetei“, scrise cu atât umor şi ironie fină de Dom’ Profesor, cât şi pentru noi, toţi cititorii.
A trecut, de atunci, un an. De când Dom’ Profesor a plecat Dincolo. De Acolo ne urmăreşte şi acum. Prin tot ceea ce a scris pentru noi, cititorii. Dându-ne prin aceasta încă o fărâmă de speranţă. Altfel, totul se va fi ducând, mereu, „pe apa sâmbetei“.
Ion Cotoi
Nota curentă: 4.8 din 18 voturi
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul comentariilor. Mesajele care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de Victor Socolovici:
,,Primul dangat veni sovaielnic,cu miros de tamaie si de lumanari aprinse. Al doilea se ridica direct in cer. Luceafarul diminetii tremura o clipa.Norul albastru se roti usor.Si incepu sa ploua cu lumina. Buna dimineata!'' (Cezar Avramescu-Proza microscopica) Imi lipsiti ,domnule Profesor! Am recitit cateva dintre mesajele dumneavoastra trimise in 2005, 2006,2007. In fiecare mesaj mi-ati facut cadou cateva proze microscopice. ,,Imi lipsesc comentariile dumneavoastra, Cu stima, Cezar Avramescu'' A fost mesajul cu care m-ati determinat sa imi (re)exprim opinia fata de noi, romanii, dupa ce renuntasem. ,,Exista drumuri fara intoarcere" Imi lipsiti ,domnule Profesor! - de Dumitru:Excelenta idee si minunat articolul "in memoriam ", dedicat omului de mare valoare, care a fost Cezar Avramescu. Recunosc, eu nu l-am cunoscut pe Dom' Profesor Avramescu decat prin intermediul editorialele domniei sale de mare succes publicate in GdS. L-am stimat si l-am admirat pentru provocarile care le starnea cu articole de inalta tinuta intelectuala si morala. In fond era un erudit. Ii simtim lipsa desigur.A trebuit sa suporte insa si multe atacuri nemeritate. Cei mai multi dintre noi insa, l-au "citit", l-au apreciat si-l vor aprecia asa cum se cuvine. Dumnezeu sa-l odihneasca!
- de trotineta Fraud:si ce daca: "in vino veritas", scria bine! odihneasca-se in pace!
- de Ion Cotoi:Pentru Domnul df de la 3: Desi stiam ca Domnului Profesor ii placea vinul, eu insumi facandu-i cadou o sticla de Grasa de Cotnari, cand l-am vizitat acasa, acum cativa ani, nu m-am gandit nicio clipa, atunci cand am scris randurile de mai sus, la aceasta placere de a bea vin, ca la un viciu. Mai degraba, m-as fi gandit la proverbul nemtesc :"Cui nu-i place, cine nu iubeste, vinul femeia si muzica, ramane un nebun toata viata lui". Or, D-lui Profesor, ii placeau toate acesta, in sensul bun al cuvantului. Multumesc D-lui Socolovici, cat si D-lui Dumitru pentru prezenta si comentariile Dvs.
- de Ion Cotoi:Mai precis , am vrut sa spun, mai sus, ca nu m-am gandit deloc la sticla de vin. Ci la sticla din care e facut ecranul calculatorului. Dar, asta e limba romana. Cu toate dedesubturile ei. De aceea e asa de frumoasa. Si, pana la urma, are dreptate si trotineta Fraud: "In vino veritas".
- de Florin:Sunt unul din fostii studenti ai Domnului Profesor plecat din tara. De aproape un an de zile nu am mai citit atit de frecvent ziarul Dvs. ca atunci cind asteptam Joia si Simbata articolele Domnului Profesor. Am fost asta vara in tara dar a fost prea tirziu - am ratat cu citeva luni o intilnire cu unul dintre cei remarcabili profesori pe care am avut onoarea sa ii am vreodata. Dinsul imi aducea mie aici departe de tara acea hrana intelectuala si culturala pentru suflet si minte pe care nimic altceva nu putea sa o inlocuiasca. Am primit aici in America prin bunavointa Doamnei Ina Voinea o carte de articole a Domnului Profesor pe care o citesc mereu si o pastrez alaturi de mine. Este o carte adevarata despre viata cu cele bune si cele rele. De multe ori am incercat sa adaug cite un mic comentariu la articolele Domnului Profesor intelegind ca pentru Dinsul articolul reprezenta de fapt numai un inceput de discutie pe care o vroia de fiecare data continuata de catre cititorii sai. Dupa plecarea Domniei sale Dincolo nu am mai adaugat nici un comentariu. Am considerat ca discutia ca si ora de clasa s-a terminat brusc. Este foarte greu sa reincepi o discutie dupa ce Domnul Profesor a plecat Dincolo. Cred ca ar fi bine ca acest dialog sa continue. Cred ca dorinta Domnului Profesor ar fi ca aceasta discutie sa mearga mai departe. Domnul Profesor ne-a adus tutoror un zimbet, o gluma si pe linga lectia de matematica pentru multi dintre noi si o lectie de viata. Este din nou primavara si dupa o iarna lunga si grea incercam sa vedem speranta unei veri care vine. Dupa frigul iernii va veni si vara. Sa pastram speranta ca lectia Domnului Profesor va continua si dupa plecarea dinsului. Dumnezeu sa il odihneasca si sa ne aiba pe toti in grija sa. Va transmit un gind bun de departe din America.
- de elev-Craiova:Pe apa simbetei Duelul Opinii - Cezar AVRAMESCU (citeste alte articole de acelasi autor ») In umbra ultimului meu articol, doi tineri inteligenti sustin un interesant duel de idei. Unul, D., apara virtutile ipotetice ale comunismului pe care il considera ca forma superioara posibila de organizare a societatii. In acelasi timp, afirma ca nicaieri si nicicind comunismul n-a fost aplicat in mod corespunzator. Cum practica este criteriul suprem al adevarului, e greu sa admitem veridicitatea acestei afirmatii ; dar ne dam seama ca aderenta domnului D. la doctrina comunista este ideatica si afectiva; ceea ce ii confera o consistenta si durabilitate maxima. Aceasta atitudine nu e condamnabila; intr-o democratie, chiar putin originala ca a noastra, dreptul la propria opinie este de la sine inteles. Normal, s-ar putea pune intrebarea daca si adeptii ideologiei fasciste ar trebui sa se bucure de libertatea deplina de exprimare publica a opiniilor lor. Dar aceasta e alta problema. Atractia fata de ideologia comunista nu e un lucru nou. In perioada interbelica, mari personalitati ale spiritualitatii europene apusene au fost contaminati de virusul comunismului. Unii s-au lecuit dupa o simpla vizita in URSS, desi respectivele vizite au fost atent regizate. Este cazul lui Andre Gide si al braileanului Panait Istrati. Care a scris zguduitoarea confesiune „Spovedania unui invins“. Mai tirziu am aflat ca o mare parte a intelectualilor de certa valoare care afisau conceptii si simpatii comuniste figurau pe statele de plata ale KGB-ului. Lucrul m-a tulburat atit de mult incit nici acum nu mai am placerea de altadata sa-l citesc pe Paul Eluard sau pe unul din favoritii tineretii, Romain Rolland. De fapt, comunismul vest european avea uneori si un usor iz de opereta. Astfel, secretarul general al unuia din cele mai mari partide comuniste, partide ale proletariatului, era conte. Sedintele conducerii partidului se tineau la unul din castelele contelui, unde valetii, in redingote impecabile si cu manusi albe, serveau, in pauze, bauturi fine, evident marxist -leniniste. Astazi, partidele comuniste apusene, in lipsa sustinerii financiare substantiale a Moscovei, au devenit nesemnificative. Celalalt protagonist al duelului, domnul G., incearca sa-l combata pe domnul D.. De la inceput, el are un mic avantaj strategic; daca ne-am afla sub un regim comunist, schimbul liber de idei si opinii nu ar fi fost posibil. In comunism exista un singur adevar, o unitate deplina de conceptii si gindire. Imi amintesc de o interventie a primului secretar intr-o sedinta a cadrelor didactice ale Universitatii, tinuta in Sala Albastra. „Ba tovarasi, voi sinteti niste paraziti. Noi va hranim. Nici nu aveti nevoie sa ginditi. Noi va dam ideile, voi trebuie numai sa le memorati“. Fara comentarii. Ambii protagonisti cauta argumente in favoarea afirmatiilor lor. Din pacate, fiind tineri, multe argumente sint luate din manuale falsificate ale istoriei nationale sau sint reziduuri ale sedintelor de invatamint politic. Uneori sint invitat sa-mi exprim eu opinia. Ceea ce voi incerca s-o fac chiar incepind cu acest articol. Ceea ce intentionez sa relatez nu sint lucruri citite sau auzite, ci lucruri traite, deci cu garantia totala a autenticitatii. Ma voi abtine, pe cit posibil, de la comentarii, lasind faptele sa vorbeasca. Sa incepem cu România interbelica, privita diferit de cei doi protagonisti ai duelului. Propaganda comunista a reusit sa imprime in constiinta oamenilor o imagine a României acelor timpuri, pe care multi o au si astazi. Eu, care am apucat sa traiesc un pic acele timpuri, pot afirma ca imaginea aceea este tendentioasa si uneori departe de adevar. Sa ne intelegem; nici o forma de organizare a unei societati nu este perfecta. Existau si atunci escroci, clovni politici, oameni fara caracter ajunsi in functii inalte, saraci si bogati; exact ca si acum. Dar sa prezinti România acelor timpuri ca o catastrofa, cu un popor indobitocit, analfabet, exploatat, umilit, pe care doar puterea comunista l-a adus la viata, i-a redat demnitatea si i-a facut viata imbelsugata, este nu numai o minciuna, ci si o jignire. Poporul acela a dat culturii românesti si universale valori de mare recunoastere internationala. Este adevarat ca marile valori nu s-au putut realiza in tara; dar azi situatia nu este aceeasi? Dar ceea ce este fundamental e faptul ca nu am fost un popor de jegosi si inculti, daca am putut avea posibilitati ca valorile autentice sa poata sa se afirme. Sa nu uitam ca Brâncusi, Titeica si multi altii au provenit din familii modeste. Sa nu uitam ca leul românesc era pe vremea aceea una dintre cele mai cautate monede europene. Se va spune ca aceasta s-a realizat pe seama exploatarii poporului. Sa zicem ca ar fi asa; dar si statul comunist a exploatat poporul, dar foloasele au fost mult mai mici. Eu vreau sa vorbesc despre ceea ce stiu. Sint de la tara, si am trait ani buni ai copilariei la tara. Taranii, cel putin cei din satul meu, precum si din satul domnului Paler, prezentat de mai multe ori in acest ziar, nu erau de loc abrutizati, analfabeti, imbecilizati. Bunicul, strabunicul meu patern si toti ascendentii lui au fost tarani, razesi pe o mosie daruita de Stefan cel Mare. Strabunicul meu scria si vorbea româneste mai bine ca multi vangheli contemporani. Pastrez condica de familie in care consemna nasterea copiilor, botezul finilor (a botezat peste 40 de copii din sat), precum si alte evenimente importante. Asta in jur de 1850; a fost alfabetizat strabunicul meu de comunisti? Fratilor, nu ne furati si nu ne murdariti istoria. Bunicul meu avea in biblioteca toate volumele „Bibliotecii pentru toti“ si multe carti fundamentale ale literaturii române. Din aceasta biblioteca pastrez si azi Eminescu in cea de a doua editie. Nu vreau sa spun ca familia mea a fost extraordinara; dar ca bunicul si strabunicul meu au fost mii de alti tarani in multe alte sate. La mine in sat erau trei scoli primare; toti invatatorii locuiau in comuna. Iar salariile lor erau indestulatoare, cu mult mai mari decit cele de azi. Stiu acest lucru fiindca si parintii mei au fost invatatori in sat. Afirmatia domnului D. ca ar fi fost prost platiti nu este adevarata. Doctorul locuia si el in sat; si ce doctor! Aveam un dispensar mic, dar curat. Si farmacistul locuia in sat. Aveam biblioteca comunala si camin cultural si (chiar daca domnul D. spune ca n-a mai auzit de asa ceva) chiar si baie comunala. La Caminul Cultural functiona si un cor, condus de tatal meu, care a participat la concursurile nationale ce se desfasurau in acea perioada. Nu erau obligati sa cinte partidul sau partidele. Nu erau manifestari poluante de tipul „Cintarea României“ sau „Cenaclul Flacara“. Oamenii cintau ceea ce le placea. Duminica, oamenii, imbracati in straie de sarbatoare, veneau la biserica. Preotii batrini, sfinta sa le fie amintirea, cunosteau problemele fiecarui enorias, iar predica se axa pe necazurile unuia sau altuia dintre ei. Dupa- amiaza, se incingea hora; aici se iscau idilele, se zamisleau iubirile si se desfasurau inevitabilele batai pentru frumoasele satului. Taranilo r nu trebuia sa le spui ca a inceput campania agricola si ce trebuia sa faca. O stiau ei foarte bine. Si munceau pe ruptele; caci era pamintul lor, si tot ceea ce obtineau era a lor. Proprietatea particulara nu era un moft, asa cum spunea Iliescu, ci elementul determinant al dragostei de munca, al cultului autentic al valorii muncii. Care a disparut o data cu colectivizarea. Imi amintesc ca mergeam cu studentii sa stringem roadele cimpului; taranii, care ar fi putut face ei lucrul acesta, stateau dupa garduri si rideau de noi. Poate vi se pare idilic tabloul pe care vi l-am zugravit; dar el are la baza realitati. In primul si in primul rind, el este tabloul unei etape a dezvoltarii istorice naturale a societatii românesti. Dezvoltare care a fost intrerupta brusc de sosirea tancurilor sovietice, care au deturnat istoria si au impus o orinduire complet straina traditiilor si interesului poporului nostru. Orinduire de care nici azi nu am scapat definitiv, si nici macar prin partile esentiale. Care parti se manifesta, ca totdeauna, distructiv. Dupa instalarea puterii comuniste, primul primar al satului a fost numit un cunoscut hot de drumul mare. Care a continuat sa fure, ocrotit de un prieten care era secretarul Marii Adunari Nationale. Si spre care plecau periodic care incarcate cu roadele pamintului. Cind dupa o revolta generala primarul a fost schimbat, in locul lui a venit un activist, unul din acei meseriasi pentru care munca e o corvoada si de aceea a preferat cariera de activist. „Pispirica“, cum ii spunea satul, habar n-avea de agricultura. Intr-o buna zi, fapt nementionat de istoria comunista, taranii din Moldova de Jos s-au rasculat, au invadat primariile si au rupt cererile de inscriere in CAP. Au fost multe arestari; de la noi din sat vreo 11. Dar convingatoare au fost tunurile care au ras un sat in care oamenii l-au aruncat in Siret pe activist cu masina cu tot. A fost ultima zvicnire de demnitate a celor care de secole stapineau paminturile acestea. A acelora care s-au jertfit in razboaie si care au iubit dincolo de orice limita doua lucruri: Dumnezeu si tara. De aici incolo viata mea s-a derulat in orinduirea comunista. Care si astazi mai exista in aspectele ei fundamentale. Si care sint atit de dominante incit iti vine sa arunci toate sperantele pe apa simbetei. Cum a fost, ce-a fost, va voi mai povesti. Daca veti mai dori sa ma ascultati.
- de Dan Rotariu:Si totul a fost scris de un fost membru PCR. Ma intreb cand a fost credibil? Atunci cand semna angajamentul fata de PCR sau cand scria articolele in GdS. Chiar deturnarea, de catre fostul membru PCR a gandirii lui Panait Istrati dar si a recunosterii in comentarii ca nu a citit lecturi pe care ni le dadea ca fiind anti-comuniste cand de fapt erau contrariul arata un om cu bune si cu rele. A murit nu vreau sa-l critic, dar elev-Craiova a readus un articol gresit cu intentie prin bibliografia care desi e comunista o cita ca fiind anti-comunista de catre Avramescu. De fapt a fi contra stalinismului nu este identic cu a fi anti-comunist. A fost un om micut, slabut, cu care m-am intalnit o singura data si care nu m-a impresionat exceptand faptul ca asa anti-comunist declarat desi fusese membru PCR a intrat cu non-salanta intr-un sediu al noilor comunisti. Ba chiar s-a lasat si cinstit.
- de Ion Cotoi:Multumesc, Domnule Florin pentru prezenta si comentariu. Multumesc, Domnule elev-Craiova, pentru prezenta si postarea articolului D-lui Profesor. Multumesc, Domnule Dan Rotariu, pentru prezenta si comentariul Dvs. Daca observati,eu am scris pentru toti acelasi lucru. Nu mi-am permis mai mult decat sa multumesc tuturor acelora care au fost prezenti, cu aceasta ocazie, pe acest forum. Multumesc si acelora care au citit , de-a lungul anilor,articolele D-lui Profesor si comentariile noastre. Dar n-au indraznit sa scrie niciodata, ramanand cu ideile si gandurile lor. Intentia mea a fost sa sensibilizez cat mai multi cititori ai editiei electronice. Asta si à propos de "comunitatea" aceea la care se referea D-l Profesor, si in care incepuse sa creada. Dar, cu mijloacele mele modeste, n-am putut mai mult. Asta am si precizat-o la inceputul randurilor mele. Tin sa multumesc Redactiei GdS pentru publicarea acestor "cateva ganduri, in cateva randuri" ale mele. Tin sa aduc multumiri, de asemenea, in mod special, Doamnei Ina Voinea, pentru intelegerea de care a dat dovada in corespondenta noastra electronica, raspunzandu-mi cu promptitudine la toate mesajele mele. Viata continua. Sa ne bucuram de ea. Va doresc tuturor cele bune si sa auzim de bine. Cu deosebita stima si respect pentru toate si pentru toti.
- de Dan Rotariu:Si totusi i-am ramas dator. M-a sunat cand conduceam (imi aduc aminte si locul unde eram: la Bals) si i-am promis ca o sa-l sun (gandindu-ma sa nu cheltuiasca pe telefon) dar am tot amanat si nu am mai apucat. Asa a fost sa fie!
- de Alt Florin...:Cine nu l-a avut profesor pe Dl Avramescu, nu-l poate intelege prea bine... Eu raman la parerea ca a fost una dintre personalitatile remarcabile ale Craiovei! Nu stiu sa fi cunoscut un alt om atat de inteligent. In plus era de o noblete cu totul iesita din comun! Astea-s gandurile de atunci, nu ceva de "circumstanta"... Si eu multumesc comentatorilor de buna credinta. Nu-i nominalizez pentru ca sunt multi si sigur as omite pe cativa! Pe restul... Dumnezeu sa-i ierte!
- de Ion Cotoi:"Circumstanta", nefericita dealtfel, ne-a oferit numai o ocazie de a-mi exprima unele ganduri. Atat mie, cat si comentatorilor de azi. Ma bucur sa aud asemenea aprecieri de la Dvs., D-le Alt Florin. Va multumesc pentru prezenta si comentariu. Multumesc si celor care au notat articolul.
