Compoziţie în opt

În ochiul atent al bărbatului încape şi voluptatea lor de a proba rochii ore în şir, şi importanţa oglinzii, şi „nenorocirea unei zile când nu îţi stă bine părul sau ţi se duce un fir de la ciorap“, cum zicea una dintre ele, într-un film. De cele mai multe ori, e reconfortant să le observi când dorm, să furişezi o privire către sânii lor, când se trezesc şi se întind, iar dacă se întâmplă să scoată plăcinta din cuptor tocmai în pauza vreunui Arsenal – Manchester United chiar că e frumos pe lume!
E drept că alteori au porniri (noroc că au şi frâne), toane şi dorinţe imprecise (sau exagerate), başca lacrimile, care te fac să te simţi vinovat sau neputincios (mai ales când nu sunt revendicative). Certurile nu pot fi ignorate (ştim noi cum se împacă oamenii!), nici cuvintele grele sau clipele când nu-ţi poţi stăpâni zâmbetul văzând-o atât de înfuriată sub bigudiurile alea. „Ce ţi se pare comic?“, se va enerva şi mai tare, simţind că e cât se poate de amuzant, dar încercând să-şi păstreze ţinuta. „Eu n-aş putea trăi cu mine“, va spune, mai târziu, deschizând frigiderul şi privind dovleceii cumpăraţi de o săptămână (între timp, cei din piaţă s-au ieftinit de trei ori şi sunt şi proaspeţi) şi-ţi vei aminti serile când îi fredonai poezie incaşă şi-ţi răspundea din Montale, când punea în ibric combinaţia aia de plante şi, ca preludiu, îi făceai o lună plină. „Crezi că dom’ Puiu n-o iubea pe doamna Coca, aşa cum o iubeşte dom’ Cornel pe domnişoara, acum? Dar între timp s-a mai estompat“, spunea Babi, sub nuc, la un pahar. „Aş iubi-o şi acum, dar nu vrea ea. Să ne despărţim“, glumea dom’ Puiu şi îţi zbura gândul la o prietenă ce tocmai murise, la 25 de ani (şi femeile de o frumuseţe supremă fac cancer), şi la doamna Orica (faptul că era pe moarte nu o scutea de tachinările lor, Babi delimitând clar lucrurile: „Suferinţa ei e suferinţa ei, miştoul e mişto“).
Eşti înconjurat! Colege cu defecte evidente, care le ascund eventualele calităţi, divorţate fragile, mămici atente, văduve ce scutură covoraşul de la un fost iubit (arhitect, plecat în ’44, „cu ultimul tren“), bunici curioase: „Dan e însurat?“ (şi comentariul aferent al Corinei: „O informaţie prea preţioasă ca să nu fie dată mai departe“), inteligente prefăcute (manipulatoare cărora li se văd dedesubturile – sau epoleţii), habotnice („E însurat? Doamne, iartă-mă! Mi-am făcut păcate cu el toată noaptea!“), plictisite care îşi doresc un amant sau măcar o aventură în care să fie iubite „mult (cel puţin un sfert de oră)“, chinuite (de soţi beţivi, geloşi şi… afemeiaţi), puştoaice care pufnesc în spatele tău (există mereu două adolescente gata să râdă de tine). „Sunt doar femei“, te asigură un prieten şi te gândeşti la fata care ţi-a arătat cândva că un dram de practică face cât tone de teorie, la o fostă iubită, acum (ca-n Cărtărescu) „măritată, gravidă“, la femeile pe care le-ai dorit.
Încerci să le prinzi în cadru: cobori de pe treapta misogină („Femei? La trei minute trece una!“), schimbi superangularul (nu prea eşti de acord cu Pavese: „acest popor vrăjmaş“ ştie totuşi să facă un nod Windsor, la nevoie, şi e plăcut când părul lor îţi gâdilă faţa), pui un macro şi le vezi cum îşi parfumează spatele urechilor. Când să faci click, una dintre ele îţi spune că ia anticoncepţionale de ani buni, deşi nu a avut nici o relaţie în vremea asta. „E cool şi scapi şi de ciclu!“, îţi disturbă ea focusul. Cu femeile durează până când îţi găseşti ceea ce Norman Crowder numea „nivelul de incompetenţă specific“.