Faptul că trăim vremuri din ce în ce mai interesante cred că nu mai este contestat de nimeni. Euro atinge maxime istorice consecutive faţă de dolarul american, petrolul se tranzacţionează la maximul istoric al tuturor timpurilor, uncia de aur a ajuns să valoreze aproape 1.000 de dolari, iarăşi maxim istoric, şi în Statele Unite există o mare probabilitate ca americanii să fie puşi în faţa unei alegeri fără precedent: să desemneze un preşedinte având ca opţiuni o doamnă şi un afro-american.
Dar la noi? Ei bine, săptămâna trecută cred că a fost definitorie pentru modul în care diriguitorii ţării înţeleg problematica economică. Voi vorbi foarte puţin despre leu, cel care vineri s-a depreciat cu peste 2 procente faţă de euro. O să spuneţi: bine, bine, dar ni se trage de la America. Aşa o fi, dar mă gândesc de ce leul se depreciază cu mai bine de 2% într-o zi, în timp ce forintul vecin scade doar cu 1%, iar zlotul polonez, cu doar jumătate de procent? Răspunsul meu poate fi catalogat drept simplist. Viteza retragerii sumelor a diferit. În timp ce vânzarea de zloţi, forinţi sau coroane s-a făcut încet, leii au fost scoşi mai repede pe tarabă. Asta a şi amplificat deprecierea.
Asta nu înseamnă că leul se va mai duce brusc în cap. Sigur, o mai fi loc de depreciere. Dar, atunci când un investitor vrea să iasă, cu cât fuge mai repede, cu atât îi scad randamentele. Ţineţi minte? E ca la anunţurile imobiliare de genul: „Vând urgent apartament. Emigrez. Ocazie“. Când eşti presat de timp, pierzi din bani.
De ce este România mai vulnerabilă decât alte state? Am mai spus-o: dezechilibru economic. Deficit de cont curent mare şi în creştere, investiţii străine directe din ce în ce mai mici, ca pondere în acest deficit (42% în 2007 faţă de 91% în 2006). Iar dacă mă uit la inflaţii, mai văd un motiv. Cele mai recente cifre arată că în statistica inflaţiilor, din ianuarie 2007 până în ianuarie 2008, statele se situează astfel: Cehia (7,9%), Ungaria (7,4%), România (7,3%) şi Polonia (4,4%). Diferenţa în cazul României este că noi venim de jos în sus şi că mai e loc în sus (inflaţia anualizată în România era în martie 2007 de 3,66%, iar acum este dublă, cu perspectiva depăşirii nivelului de 8% chiar din luna februarie). Mai e un indicator la care noi suntem pe dos: deficitul bugetar (fiscal). Dacă Ungaria vine de la un deficit scris cu 2 cifre spre 6%, noi venim de la 1,7 spre aproape 3%, cu perspective de creştere. Toate acestea sunt de natură să impulsioneze suplimentar pariurile contra leului.
Dar poate cel mai important lucru este modul în care sunt gestionate aceste dezechilibre. Este el de natură să crească încrederea în economia României? Din păcate, nu.
Am avut două episoade extrem de interesante săptămâna trecută, care m-au făcut să cred că prin Guvernul României cuvântul de ordine, în apropierea megaperioadei electorale care va urma, este agitaţia. Şi m-am întrebat: or fi agitaţi pentru că au schimbat cafeaua la Guvern? Sau pentru că s-a atins şi depăşit limita competenţelor? Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile.
Primul episod este legat de ieşirea pe care a avut-o ministrul economiei şi finanţelor, domnul Varujan Vosganian, atunci când, rugat de The Money Channel să comenteze declaraţiile guvernatorului Mugur Isărescu, aproape că s-a răstit la Banca Naţională cu un mesaj de genul „să ne mai lase pe noi în pace BNR cu politica fiscală, că noi nu ne băgăm în politica monetară, şi am putea să spunem şi noi multe“. Ei bine, deşi, prin lege, politica monetară este independentă (nu ascultă nici de Guvern, nici de Parlament, este în responsabilitatea exclusivă a băncii centrale pentru atingerea obiectivului fundamental – stabilitatea preţurilor), indirect, Guvernul se bagă în politica monetară. În sensul că, prin acţiunile pe care le întreprinde, cel puţin în ultimii trei ani, sapă politica monetară. În loc să o consolideze, efectiv, sapă. Sau, cum ar spune guvernatorul, „toarnă gaz peste foc“.
Cum? Prin politica salarială şi prin cea fiscală. Prin politica cheltuielilor bugetare şi a ajustării structurale. Cu cât aruncă mai mulţi bani în economie, fără ţinte precise şi fără stimuli concreţi, cu atât Guvernul obligă BNR să aplice o politică monetară restrictivă, dureroasă (şi mă refer aici la scumpirea creditelor). Pentru că Executivul s-a obişnuit cu gândul că poate face ce prostii vrea (prin prostii înţelegând măsuri economice neînţelepte), că BNR va fi acolo, să dreagă busuiocul. Doar că şi dresul are o limită.
Dar cred că nu numai sortimentul de cafea s-a schimbat la Guvern. Cred că au început să pună şi ceva în ea. Pentru că, în aceeaşi zi de marţi, premierul Tăriceanu făcea, la rândul lui, o declaraţie: „Vrem să sprijinim pe toate căile Banca Naţională pentru a limita creşterile inflaţioniste. Salutăm măsurile pragmatice, necesare, de restrângere a creditării şi de majorare a dobânzilor… Inflaţia este redistributivă şi loveşte disproporţionat categoriile cele mai vulnerabile ale populaţiei. Inflaţia este însă o problemă care ţine mai degrabă de România de ieri decât de România de astăzi“. Trei fraze, patru perle. O fi tot de la cafea? Detaliez.
În primul rând, Guvernul vrea să sprijine BNR în lupta cu inflaţia după ce, prin politica fiscală, a săpat la fundamentele ei. A reuşit reinversarea trendului din 1999 şi până în 2006, când inflaţia a fost an de an în scădere. În al doilea rând, Guvernul salută scumpirea creditelor prin majorarea dobânzilor??? Dezvoltarea economică durabilă a ţării este treaba principală a Guvernului. Or, scumpirea creditelor este de natură tocmai să inhibe creşterea economică. Asta saluţi tu? Faptul că ai provocat o măsură care sapă la rădăcina dezvoltării ţării? În al treilea rând, inflaţia loveşte disproporţionat categoriile cele mai vulnerabile ale populaţiei. Păi nu tot tu, Guvern, ai provocat asta? După ce, atunci când a fost vorba de majorare de venituri, tot disproporţionat ai făcut-o: cei puţini, cu bani mulţi, au câştigat enorm, iar cei mulţi, cu bani puţini, au cules firimituri. Acum, prin reizbucnirea inflaţiei, tu, Guvern, pui de fapt cel mai aspru impozit tocmai asupra celor care au câştigat cel mai puţin prin cota unică. În al patrulea rând: prin măsurile fiscale, tu, Guvern, ai făcut ca inflaţia să ţină mai degrabă de România de mâine decât de România de ieri, prin inversarea trendului. Or fi aceste vorbe tot de la cafea?
Al doilea episod. Ford. Nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe premier răţoindu-se la Uniunea Europeană, care spunea cam aşa: „România, tu trebuie să mai încasezi încă 27 de milioane de euro de la Ford, te-ai păcălit“. Cum e posibil ca premierul unei ţări, atunci când o instanţă cu siguranţă mai competentă îi spune că ţara mai are bani de primit, să ia peste picior Comisia Europeană? O fi tot de la cafea? Ei bine, cazul Ford este un precedent istoric în ceea ce priveşte România. Principalul lucru pe care, ca român, mi-l doream de la aderarea la Uniunea Europeană. Şi anume: „Dacă nu ne disciplinăm noi, ne disciplinează ei“. Comisia Europeană a considerat drept ajutor de stat ilegal, în valoare de 27 de milioane de euro, faptul că noi am scăzut preţul încasat pentru Automobile Craiova, impunând prin contract asigurarea unui anumit nivel de producţie şi ocupare a forţei de muncă. Şi că trebuie să luăm diferenţa de preţ înapoi. Vă daţi seama cum ar părea acum privatizările făcute până în 2004, în care investitorilor li se cereau sute de mii de euro, motivând că vor păstra obiectul de activitate şi că vor face investiţii în mediu? Vă daţi seama ce ar fi însemnat vânzarea rafinăriei Petromidia pentru 51 de milioane de dolari, concomitent cu eşalonarea a 600 de milioane de dolari? Vă daţi seama ce ar fi însemnat tranzacţia Petrom, în urma căreia statul a primit aproape 670 de milioane de dolari dintr-o tranzacţie în care condiţia de privatizare a fost capitalizarea societăţii, deşi orice investitor care vrea să facă profit exact asta trebuie să facă? Să pună bani în afacere? Sunt convins că dacă, la momentul acelor privatizări, eram în Uniunea Europeană, altul ar fi fost preţul şi pentru Petrom, şi pentru OMV, şi pentru BCR, şi pentru Sidex, şi pentru Banca Agricolă, şi pentru Romtelecom, şi pentru Dacia, şi pentru absolut tot.
Dar atitudini de genul „Ce-o vrea Comisia Europeană? Să facem nasturi, hârtie igienică?“ mă fac să înţeleg faptul că nu e de la cafea. Nu au schimbat cafeaua. Când tu te revolţi împotriva unei decizii care spune că ai de primit bani mai mult, pe care plătitorul, Ford, o salută şi o acceptă, cu siguranţă, problema nu este de la cafea. Şi atunci, ce motiv ar avea investitorii să dea buzna în România? Să întărească leul? Să creeze noi locuri de muncă şi să aducă bani către un buget care ar trebui să îmi asigure şi autostrăzi, şi sistem educaţional şi de sănătate, şi dezvoltare a agriculturii? Sigur, mai vine câte un Nokia, pentru că după ce am privatizat aproape toate resursele naţionale, istorice (gaze, petrol, ciment, aur etc.), printr-un proces ireversibil, a mai rămas o singură resursă majoră. Forţa de muncă, încă ieftină. Ieftinită chiar de decidenţi.
