Gânduri în zilele patrioţilor

Priveam, în mesajele (identice) primite pe e-mail de la câţiva prieteni scriitori (nici unul oltean), cele două fire de praz încrucişate pe drapelul judeţului Dolj care îşi declarase, chipurile, independenţa. Capitala noii ţări se afla – cum altfel? – la Craiova, prazul de pe steag simboliza puterea noastră economică, iar principiul dominoului separatist se mijea ameninţător spre finalul textului: „Cazanele de ţuică fierb la capacitate maximă şi în Olt!“. Ar fi şuierat mai vârtos şi la noi, îmi spuneam, dacă primarul Solomon l-ar fi ascultat măcar o dată pe Babi şi şi-ar fi pus în locul celor cinci palmieri din Piaţa „Mihai Viteazul“ un rând de pruni!
„De-aş avea patru dromadere, mi-aş cumpăra un palmier“, turna Alifantis gaz pe foc, din rezervele lui Geo Bogza, dar în redacţie era tot frig (ţineam paltoanele pe noi, într-o smerită resemnare, cum se întâmplase toată iarna) şi atunci Florin mi-a zis despre suedezii care au şanse, după finala de mâine-seară, să reprezinte România la Eurovision, iar eu i-am spus că am putea să găsim şi nişte americani care să ne reprezinte în Cupa Davis şi am adăugat ceva de dulce pentru ce le-au făcut sârbilor în ultimii ani. (Zac în noi sedimentele presupusei dreptăţi). Nu, nu privisem mai deloc la televizor în aceste zile ale patrioţilor, când Adrian Păunescu şi Vadim Tudor au fost chemaţi (în studiouri) să ne apere de avântul maghiarilor după declaraţia de independenţă a kosovarilor. Sătul şi de chipurile politicienilor bogaţi care sunt decişi să ieftinească pâinea, prea obosit pentru întrebările despre geniu ale lui Florin Iaru şi pentru răspunsurile lui Cărtărescu, preferasem să recitesc paginile de jurnal ale lui Marin Preda, în care i-am întrezărit pe Camil, pe Nina Cassian, pe Miron Radu Paraschivescu („Mă cheamă Hani, de banii tăi n-am trebuinţă!“, evoca Babi vremurile în care cronicile mizantropului deveniseră ale optimistului; am ales transcrierea orală).
Găsisem totuşi răgaz să-l ascult pe Cezar Ivănescu povestind cum Labiş a fost lovit involuntar de securistul care îl urmărea şi a ajuns sub roţile tramvaiului şi parcă l-am văzut pe poet semnând, pe patul de moarte, declaraţia de absolvire a inocentului. Fusesem atent la Dinescu, atunci când vorbea despre muncitorii care se mai ridicau în şedinţe să ceară una, alta şi după o vreme îi călca trenul, şi mă întrebasem dacă unchiul Feri o fi nimerit din greşeală pe şine sau o fi contribuit faptul că avea un frate în Australia? O fi existat scrisoarea în care ÎPS Antonie Plămădeală îi cerea lui Ceauşescu înaintarea din gradul de colonel al Securităţii în cel de general – sau Dinescu fabulează? Răspunsurile îmi păreau la fel de limpezi ca ştirea pe care ne-o dădea, la începutul anului, un reporter TV: „După ce am căutat la şapte benzinării, ne-a fost aproape imposibil să găsim roviniete“.
Astfel de lucruri îmi aminteam, în redacţie, şi am ales să fac o emisiune despre Preda, căci săptămâna viitoare va veni la Craiova Târgul de Carte Gaudeamus, vor avea loc şi Zilele „Marin Sorescu“, vom fi, deci, prinşi. Într-o doară, m-am întrebat ce cale ar fi ales în ’90 autorul Moromeţilor şi tot într-o doară i-am tastat numele pe-un motor de căutare. Ajunsesem, pe Wikipedia, la începutul lui 1980, când Preda publicase „Cel mai iubit dintre pământeni“, şi tocmai citeam că, „pe 16 mai 1980, moare în condiţii stranii, sufocat cu o pernă, la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia“, când Ramona mi-a zis: „Iar eşti pe gânduri? Nu mai fi atât de gânditor!“.