(Continuare din pagina 1 )
Exact asta s-a întâmplat şi la noi, pe lângă bulversarea unui sistem fiscal. Reducerea de taxe s-a transformat în datorie naţională. Care va trebui acoperită printr-o majorare viitoare de taxare. În plus, la datoria naţională plătim dobânzi, aşa că analfabetismul economic a condus în final la pierderi uriaşe.
Priviţi deficitul bugetar: aproape 3% din produsul intern brut în anul 2007. După o beţie a cheltuielilor din decembrie (când s-a cheltuit mai mult decât s-a încasat cu aproape trei miliarde de euro). Scuza cea mai la îndemână? „Daţi vina pe altcineva“ – şi s-a găsit a se da vina pe bugetele locale, că ar fi cheltuit ele (e drept), omiţându-se să se spună că, totuşi, bugetele locale au fost cele care au acoperit de-a lungul anului deficitul bugetului de stat. Problema este că atât reducerea de taxe, cât şi cea a deficitelor mari sunt măsuri care se pot aplica pentru a scoate economia din recesiune. Dacă faci pe dos şi le aplici când economia este în expansiune, intri în bucluc. Keynesiştii sunt adepţii deficitelor bugetare pentru a scoate economia din recesiune (prin cheltuieli guvernamentale direcţionate, spre exemplu, în infrastructură – construcţia de autostrăzi, aeroporturi etc). Doar că economiştii agreează ca atunci când creşti economic susţinut o politică tocmai contrară deficitelor trebuie aplicată – economisirea -, cea a excedentelor bugetare. Economiştii adepţi ai stimulării ofertei sunt adepţii reducerilor de taxe. Dar tot aşa, atunci când economia este în recesiune. Nu când este în expansiune.
Or, în 2004, economia era în plină expansiune: 5 ani de creştere economică (vârf de 8,4%), reducere a inflaţiei de la an la an, reducere a deficitelor bugetare, intrarea pe o tendinţă de apreciere a cursului – care urma să stimuleze exportatorii să se retehnologizeze, din import, şi să nu mai aştepte profiturile trecute, din deprecierea leului. Or, exact atunci, a fost descoperită, la gunoi, cota unică. Anunţată pe termen nelimitat, aplicată neţintit şi gândită insuficient.
Rezultatele? Le-am mai descris – deficitul de cont curent, mare şi în creştere, presiune asupra cursului spre deprecierea leului (s-a întâmplat), presiuni pentru reaprinderea inflaţiei (s-a întâmplat), deficit bugetar mare
(s-a întâmplat). Am amintit de ele cu mult înainte de a deveni evidente.
Şi a mai fost ceva: de unde au bani bugetele locale? Surprinzător sau nu, tot cota unică le-a stimulat spre risipă. O mare parte din impozitul pe salarii se vira, potrivit legii, în 2004, la bugetele locale. Or, dacă încasările din impozitele pe salarii s-au diminuat, a fost nevoie de alte taxe şi impozite. Multe şi mari. Prea mari pentru capacitatea managerială a primăriilor, stimulând risipa (borduri, asfaltări acolo unde nu e de asfaltat, sufocarea infrastructurii). Şi atunci, impozitele şi taxele locale s-au majorat. Dau ca exemplu doar majorarea cu 50% a impozitului pe clădirile aparţinând firmelor, şi sunt de găsit majorări similare şi la altele, inclusiv în cazul persoanelor fizice). Dacă banii s-ar fi dus spre cheltuieli de dezvoltare, nu ar fi fost rău. Dar, în mare parte, s-au risipit (nu generalizez). Iar atunci când se cheltuieşte mult, în timp scurt, categoric, apare risipa.
Faptul că bugetul a rămas cu prea puţini bani după introducerea cotei unice a fost reflectat şi de introducerea altor impozite sau taxe (pe dobânzile bancare, pe câştigurile din capital, taxa pe viciu, aplicarea în avans a majorării accizelor, taxa specială pentru prima înmatriculare etc). Şi, totuşi, banii nu ajung (deficitul bugetar mare).
În final, mai vreau să fac o precizare: „economia României nu are probleme structurale“ – a zis premierul. În urmă cu o lună, spunea „nu mă îngrijorează niciun indicator macroeconomic“. Problema aici nu o reprezintă necunoaşterea şi ignoranţa. Nimeni nu le ştie pe toate. Dar a conduce o economie, ştiindu-te miop şi lăsând ochelarii acasă, este o problemă.
