« Alte articole din categoria Opinii
Comentariu
Vă invit să vă puneÅ£i această întrebare. Åži sunt convins că veÅ£i răspunde negativ. Taxele nu se plătesc singure ÅŸi, prin urmare, reducerea de taxe, care duce la încasări mai mici la diversele bugete, este suportată din altă parte.
Vă rog să aveÅ£i acest lucru în vedere atunci când de la guvern se anunţă că reducerea taxării a crescut veniturile bugetare astfel încât vom avea mai mulÅ£i bani la buget, mai mulÅ£i bani pentru agricultură, pentru sănătate, pentru infrastructură. Face parte din aceeaÅŸi categorie a unor potenÅ£iali habarniÅŸti, care ar putea susÅ£ine că majorarea pensiilor ÅŸi alte cheltuieli suplimentare se vor achita din creÅŸterea economică.
Ce a însemnat cota unică? A însemnat instantaneu reducere de taxe. Chiar acolo unde era mai puÅ£ină nevoie. Introducerea ei, insuficient socotită, a stat la baza dezechilibrelor pe care le înregistrăm. De ce nesocotită? Pentru că o politică fiscală coerentă, care are în vedere taxele ÅŸi cheltuielile guvernamentale, acordă stimuli acolo unde este nevoie ÅŸi îi inhibă în domeniile suprastimulate. A făcut asta cota unică? Nu. A accentuat polarizarea socială, oferind mulÅ£i bani celor puÅ£ini, ÅŸi care în general aveau mai puÅ£ină nevoie ÅŸi luând câte puÅ£ini bani de la mulÅ£i, dar de multe ori. Rezultatul? S-au luat mulÅ£i bani de la mulÅ£i ÅŸi s-au distribuit mulÅ£i bani la puÅ£ini.
Profesorul Gregory Mankiw, de la Harvard, este un adept al reducerii de taxe. El a fost angajat de preÅŸedintele american George W. Bush pentru a-l consilia. Åži asta a ÅŸi făcut, calculând diversele efecte ale reducerilor de taxe asupra încasărilor bugetare suplimentare, rezultate din stimularea economiei. A încercat să răspundă la întrebarea: „Cât de mult se plătesc taxele singure?“.
Nu am văzut o astfel de analiză asupra economiei româneÅŸti, din păcate, pentru că ea ar fi trebuit făcută înainte de introducerea unui nou sistem fiscal (cota unică). Mint. Am văzut una - aceea care a stat la baza vechii fundamentări a PSD-ului, atunci când s-a gândit să introducă sistemul de cotă unică. Vă aduceÅ£i aminte că, după această analiză, proiectul a fost abandonat? Åži vă reamintesc faptul că domnul Mihai Tănăsescu, cel care a promovat iniÅ£ial acest sistem, analizându-l, a ajuns la concluzia că nivelul de cotă unică în România, necesar pentru ca evoluÅ£ia ulterioară economică să nu fie afectată, ar fi trebuit să fie de 23%. Åži chiar ÅŸi aÅŸa, dezavantajele prin polarizarea socială ar fi fost mult mai mari. Prin urmare, domnul Tănăsescu a făcut exact ceea ce trebuia să facă un ministru înÅ£elept: a abandonat ideea ÅŸi a aruncat-o la coÅŸul de gunoi.
În economie, ca ÅŸi în viaţă, există căutători prin coÅŸul de gunoi. În general, oameni năpăstuiÅ£i, fără perspectivă, care îÅŸi caută resursele prin ceea ce abandonează alÅ£ii. Fie sunt persoane a căror forţă de muncă este epuizată, lipsite de creativitate ÅŸi de plusvaloare, mediocre, ÅŸi nu îÅŸi pot asigura altfel existenÅ£a, fie vagabonzi, fie năpăstuiÅ£i temporar de viaţă. Înclin să cred însă că persoanele care au răscolit după cota unică ÅŸi au decis să o introducă la nivelul de 16% fac parte din primele două categorii.
Concret, ei au găsit un ecler început în coÅŸul de gunoi ÅŸi l-au prezentat ca pe un tort. Cota unică! Reducerea de taxe! Dăm bani la toată lumea! VotaÅ£i-ne!
Mă întorc la Gregory Mankiw, care recunoaÅŸte că, pe termen lung, reducerea taxării capitalului generează plus de creÅŸtere economică suficient să acopere doar jumătate din veniturile pierdute. Asta înseamnă, potrivit studiului, că trebuie acoperită de undeva cealaltă jumătate. De unde? Din deficite mai mari. De asemenea, potrivit lui Mankiw, reducerea taxării salariilor generează suficiente venituri încât să acopere doar 17 procente din veniturile pierdute. Spre exemplu, dacă reduci taxe de un miliard de dolari, plusul de impozite care va reveni din stimularea economică va fi de doar 170 de milioane de dolari. Restul de 830 de milioane de dolari se transformă în datorie naÅ£ională.
Exact asta s-a întâmplat ÅŸi la noi, pe lângă bulversarea unui sistem fiscal. Reducerea de taxe s-a transformat în datorie naÅ£ională. Care va trebui acoperită printr-o majorare viitoare de taxare. În plus, la datoria naÅ£ională plătim dobânzi, aÅŸa că analfabetismul economic a condus în final la pierderi uriaÅŸe.
PriviÅ£i deficitul bugetar: aproape 3% din produsul intern brut în anul 2007. După o beÅ£ie a cheltuielilor din decembrie (când s-a cheltuit mai mult decât s-a încasat cu aproape trei miliarde de euro). Scuza cea mai la îndemână? „DaÅ£i vina pe altcineva“ - ÅŸi s-a găsit a se da vina pe bugetele locale, că ar fi cheltuit ele (e drept), omiÅ£ându-se să se spună că, totuÅŸi, bugetele locale au fost cele care au acoperit de-a lungul anului deficitul bugetului de stat. Problema este că atât reducerea de taxe, cât ÅŸi cea a deficitelor mari sunt măsuri care se pot aplica pentru a scoate economia din recesiune. Dacă faci pe dos ÅŸi le aplici când economia este în expansiune, intri în bucluc. KeynesiÅŸtii sunt adepÅ£ii deficitelor bugetare pentru a scoate economia din recesiune (prin cheltuieli guvernamentale direcÅ£ionate, spre exemplu, în infrastructură - construcÅ£ia de autostrăzi, aeroporturi etc). Doar că economiÅŸtii agreează ca atunci când creÅŸti economic susÅ£inut o politică tocmai contrară deficitelor trebuie aplicată - economisirea -, cea a excedentelor bugetare. EconomiÅŸtii adepÅ£i ai stimulării ofertei sunt adepÅ£ii reducerilor de taxe. Dar tot aÅŸa, atunci când economia este în recesiune. Nu când este în expansiune.
Or, în 2004, economia era în plină expansiune: 5 ani de creÅŸtere economică (vârf de 8,4%), reducere a inflaÅ£iei de la an la an, reducere a deficitelor bugetare, intrarea pe o tendinţă de apreciere a cursului - care urma să stimuleze exportatorii să se retehnologizeze, din import, ÅŸi să nu mai aÅŸtepte profiturile trecute, din deprecierea leului. Or, exact atunci, a fost descoperită, la gunoi, cota unică. AnunÅ£ată pe termen nelimitat, aplicată neÅ£intit ÅŸi gândită insuficient.
Rezultatele? Le-am mai descris - deficitul de cont curent, mare ÅŸi în creÅŸtere, presiune asupra cursului spre deprecierea leului (s-a întâmplat), presiuni pentru reaprinderea inflaÅ£iei (s-a întâmplat), deficit bugetar mare
(s-a întâmplat). Am amintit de ele cu mult înainte de a deveni evidente.
Åži a mai fost ceva: de unde au bani bugetele locale? Surprinzător sau nu, tot cota unică le-a stimulat spre risipă. O mare parte din impozitul pe salarii se vira, potrivit legii, în 2004, la bugetele locale. Or, dacă încasările din impozitele pe salarii s-au diminuat, a fost nevoie de alte taxe ÅŸi impozite. Multe ÅŸi mari. Prea mari pentru capacitatea managerială a primăriilor, stimulând risipa (borduri, asfaltări acolo unde nu e de asfaltat, sufocarea infrastructurii). Åži atunci, impozitele ÅŸi taxele locale s-au majorat. Dau ca exemplu doar majorarea cu 50% a impozitului pe clădirile aparÅ£inând firmelor, ÅŸi sunt de găsit majorări similare ÅŸi la altele, inclusiv în cazul persoanelor fizice). Dacă banii s-ar fi dus spre cheltuieli de dezvoltare, nu ar fi fost rău. Dar, în mare parte, s-au risipit (nu generalizez). Iar atunci când se cheltuieÅŸte mult, în timp scurt, categoric, apare risipa.
Faptul că bugetul a rămas cu prea puÅ£ini bani după introducerea cotei unice a fost reflectat ÅŸi de introducerea altor impozite sau taxe (pe dobânzile bancare, pe câÅŸtigurile din capital, taxa pe viciu, aplicarea în avans a majorării accizelor, taxa specială pentru prima înmatriculare etc). Åži, totuÅŸi, banii nu ajung (deficitul bugetar mare).
În final, mai vreau să fac o precizare: „economia României nu are probleme structurale“ - a zis premierul. În urmă cu o lună, spunea „nu mă îngrijorează niciun indicator macroeconomic“. Problema aici nu o reprezintă necunoaÅŸterea ÅŸi ignoranÅ£a. Nimeni nu le ÅŸtie pe toate. Dar a conduce o economie, ÅŸtiindu-te miop ÅŸi lăsând ochelarii acasă, este o problemă.