Românii şi proiectul european

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Cum arată România la un an de la aderarea în Uniunea Europeană? Cum era de aşteptat, în mare, cam la fel ca în decembrie 2006. Ba chiar ceva mai rău, în destule privinţe. Creşterea economică s-a încetinit, inflaţia a depăşit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent, care măsoară diferenţa dintre sumele în valută intrate şi ieşite din ţară, a atins un nivel îngrijorător, în jur de 20 de miliarde de euro. Derapajele populiste, mai ales programul de mărire consistentă a pensiilor, au depăşit de mult limita de avarie şi riscă să dea peste cap în anii următori stabilitatea macroeconomică a ţării. Şi în plan politic lucrurile stau mai rău. După eliminarea Monicăi Macovei din guvern, Ministerul Justiţiei a devenit un adevărat etalon de obedienţă politică, partidele şi Parlamentul bat toate recordurile în materie de lipsă de credibilitate şi, în opinia multora, actualul guvern este cel mai slab din 1990 încoace.

Doar cu câteva luni înainte de sfârşitul anului 2006 încă se mai făceau pronosticuri la Bucureşti: intrăm sau nu în Uniunea Europeană în 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dădeau varianta optimistă drept cea mai probabilă, dar nimeni nu putea garanta sută la sută că aşa se va şi întâmpla până la urmă. Realitatea e că, până la urmă, au prevalat consideraţiile politice în faţa celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc în cea mai bună „stare de funcţionare“. Cu Tratatul constituţional blocat şi cu procesul de extindere îngheţat, Bruxelles-ul nu avea în nici un caz nevoie de complicaţiile suplimentare pe care amânarea aderării României şi Bulgariei le-ar fi introdus cu siguranţă. Nu era însă un secret pentru nimeni faptul că, dacă ar fi fost întrebaţi doar experţii de la Comisia Europeană, ei ar fi recomandat ca aderarea celor două ţări să fie amânată cel puţin pentru încă cinci ani.

Aceste lucruri s-au uitat însă repede. Majoritatea politicienilor, în frunte cu liderii liberali, se poartă astăzi de parcă pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi născut, ca Afrodita, din spuma mării, altă ţară, altă administraţie publică, alt sistem de justiţie, altă clasă politică. Toate perfect funcţionale. Când sunt confruntaţi cu observaţii privind situaţia internă, mai ales atunci când e vorba de corupţia la nivel înalt sau de promovarea unor iniţiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, în actualii noştri guvernanţi se trezeşte brusc un soi de semeţie naţională agresivă. Cei care până în 2005 salutau public cu entuziasm şi se raliau criticilor formulate la adresa guvernării Adrian Năstase de fostul ambasador american Michael Guest, de către cel al Marii Britanii sau de fostul şef al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, Johnatann Scheele, resping acum indignaţi astfel de intervenţii ca un amestec nejustificat în chestiunile interne ale ţării.

La un an de la intrarea în UE, România arată ca un sportiv care, după ce a reuşit, ajutat cu bunăvoinţă de arbitri, să treacă cu chiu, cu vai linia de sosire, a rămas încremenit într-o stare de autoadmiraţie debusolată. Odată obiectivul îndeplinit, toată lumea s-a relaxat brusc. Fără a realiza că simpla aderare la UE nu e un scop în sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, în stare să asigure modernizarea accelerată a ţării. Că statutul de membru UE e important, dar nu ţine loc de politică externă, nu ne face mai competitivi în plan economic şi nu rezolvă decât parţial chestiunile de securitate, inclusiv cele de securitatea energetică a ţării. Motive suficiente pentru ca România să vadă în apartenenţa la UE o cale de acces către oportunităţi suplimentare mai degrabă decât un panaceu universal.

Deşi liderii europeni au reuşit până la urmă să se pună de acord asupra unui Tratat de reformă a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape întotdeauna în chestiunile cu adevărat importante prevalează interesul naţional. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova, pentru a construi în comun noi reţele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlată de statul austriac, plănuieşte să cedeze Gazpromului jumătate din centrul de stocare şi distribuţie a gazului metan de la Baumgartner, lângă Viena, al treilea ca mărime din Europa. Şi asta, deşi ultima iniţiativă nu face decât să torpileze proiectul Nabuco, sprijinit oficial de Uniunea Europeană.

Felul în care România, în ansamblu, nu doar guvernanţii, clasa politică, ci societatea românească, în general, se raportează la Uniunea Europeană e adesea dezarmant de schematic şi simplist. Se vorbeşte lemnos şi idilic despre Europa, despre poziţii europene comune, despre standarde europene. Dogma europeană ca argument suprem e folosită obsesiv de un gen de pseudoelită „europenistă“ în curs de coagulare, constituită din politicieni, experţi şi oameni din administraţie. Discuţiile tehnice despre lucruri, altfel deloc lipsite de importanţă, precum taxa de primă înmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informaţional pentru subvenţiile comunitare din agricultură dau senzaţia că în România se discută mult despre Europa.

Ceea ce e doar parţial adevărat. La fel cum nu există o viziune naţională coerentă privind direcţiile strategice de dezvoltare a României, nu există nici un punct de vedere românesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive şi reglementări emise la Bruxelles şi de discuţiile privind absorbţia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevărat fundamentale: vrem o adâncire a integrării politice a Uniunii, cu un transfer important de autoritate către Bruxelles sau doar un spaţiu comunitar în care statele naţionale să rămână actorii principali, e bine ca UE să se extindă sau nu în continuare şi cum trebuie să-şi definească în viitor strategia de securitate, separat sau în strânsă relaţie cu America, şi, din această perspectivă, cum ar urma să se raporteze la Rusia, China, la India chiar, în economia jocului influenţelor globale aflat în rapidă schimbare?

Astfel de dezbateri lipsesc cu desăvârşire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci şi a elitelor intelectuale şi academice care, cel puţin deocamdată, se complac într-o stare de pasivitate provincială, aşteptând soluţii livrate de-a gata din exterior. Mulţi vor respinge probabil acest gen de argumente, spunând că, oricum, capacitatea României de a influenţa astfel de decizii fundamentale e extrem de scăzută. Deloc adevărat. Putem să ne construim, de exemplu, un sistem de alianţe în interiorul Uniunii Europene, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu condiţia să le fi formulat mai întâi. Altfel, vom regreta cu siguranţă mai târziu, când jocurile vor fi deja de mult făcute, absenţa noastră de la o dezbatere esenţială pentru societatea românească.