2007, anul aterizării într-o nouă zonă gri

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Un om politic de vârf din România spunea odată că tot ceea ce i se întâmplă bun acestei ţări vine târziu şi la presiune externă. Aşa şi cu aderarea la Uniunea Europeană. România s-a văzut intrată în familie la doi ani şi jumătate după aderarea fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi a republicilor baltice, cu o fracţiune de secundă înainte de ferecarea uşilor, nu se ştie pentru cât timp. Şi a reuşit să-şi atingă obiectivul în urma presiunilor adesea infernale pe care autorităţile de la Bruxelles le-au făcut asupra clasei politice de la Bucureşti. Câţiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun şi azi poveşti de-a dreptul incredibile despre rezistenţa acerbă la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei ştiu şi cum au fost convinşi baronii centrali şi locali să accepte totuşi introducerea măsurilor de transparenţă, concurenţă şi reformare a justiţiei: adesea prin pumni bătuţi în masă, de prea multe ori cu promisiunea unor compensaţii ulterioare, sub diferite forme. Aceiaşi tehnicieni povestesc şi despre felul în care Bruxelles-ul înţelegea să ţină mereu România în priză. „Când bulgarii erau chemaţi la evaluări şi raportau atingerea unor obiective erau felicitaţi, după care li se cerea să treacă urgent la următoarele măsuri. Când noi explicam ce am realizat, ni se răspundea: «Foarte bine, trimitem o echipă să verificăm»“, spune un diplomat român.

Adevărul este că, de 17 ani, România s-a aflat în situaţia de a urmări o „foaie de parcurs“ fabricată în Occident. Şi tocmai pentru că provenea de acolo, populaţia i-a acordat încredere, iar politicienii nu au avut prea mult spaţiu de manevră. Dorinţa românilor de a se vedea ieşiţi din „zona gri“ şi racordaţi la spaţiul occidental al bunăstării a fost atât de mare, încât nici o politică în contra acestui curent nu putea avea sorţi de izbândă decât cel mult parţial şi pe termen scurt. România şi-a întărit instituţiile democratice şi a legiferat noi şi noi libertăţi pentru a putea fi admisă mai întâi în Consiliul Europei şi apoi în rândul ţărilor candidate la NATO şi Uniunea Europeană. A trebuit să-şi reformeze structurile de apărare şi siguranţă naţională pentru a îndeplini standardele Alianţei Nord-Atlantice. A fost obligată să-şi deschidă economia, să introducă regulile concurenţei şi transparenţei şi să reformeze justiţia, pentru a putea adera la Uniunea Europeană. Cât de profunde au fost aceste reforme este greu de spus acum. Cert este doar că, la 1 ianuarie 2007, cerul Bucureştiului a fost luminat de cel mai fastuos foc de artificii văzut vreodată pe aici. Românii au sărbătorit aderarea la Uniunea Europeană după ce, în noiembrie 2003, vizita preşedintelui George Bush, care a încununat invitarea României în NATO, fusese marcată de apariţia curcubeului, ceva cu totul neobişnuit la sfârşitul toamnei. Dar nu e cazul să ne încredem prea mult în semne. Cel puţin dacă privim la noua realitate în care România a intrat după 1 ianuarie 2007. Reducerea simţitoare a presiunii din exterior („nu ne pot da afară din UE“ este expresia favorită a multor politicieni) a dat frâu liber manifestării plenare a unor moravuri politice ţinute cât de cât în frâu până prin 2006. De ochii controlorilor de la Bruxelles, evident.

„Conflictele îngheţate“ din sfera politică au izbucnit la suprafaţă cu o energie impresionantă şi debordând de populism. Populismului moral de la Cotroceni (preşedintele îi acuză pe toţi cei care nu sunt de partea sa de corupţie şi ticăloşie) i se opune populismul economico-financiar de la Palatul Victoria. Creşterile de pensii şi de salarii nesusţinute de realităţi economice şi încurajarea nesăbuită a consumului intern pun deja în pericol stabilitatea economică din anii ce vin, apreciază analiştii de specialitate. Oarecum împotriva celor două mari populisme se ridică populismul fotbalistico-religios al lui Gigi Becali. Şi toate acestea la un loc pun în umbră populismul unei stângi care încă nu se regăseşte, dar care aruncă tot mai multe ocheade spre populismul de rangă tip Vanghelie. Pe acest teren s-au consumat, din păcate, marile confruntări politice ale anului 2007. România a fost lăsată să se descurce cu banii trimişi acasă de emigranţi, cu afacerile imobiliare şi cu locurile de muncă dezvoltate de investitorii străini, care au simţit atracţia terenului gol.

Fără presiune externă, clasa politică din România nu s-a dovedit capabilă să producă un nou set de priorităţi naţionale, un proiect menit să descătuşeze energii şi să stimuleze dezbateri. Un proiect care, spre deosebire de tot ce s-a întâmplat în ultimii 17 ani, trebuia să vină din interior, şi nu din afară.

Obiectivele şi interesele României în Uniunea Europeană nu au fost formulate cu claritate. România vădeşte deocamdată mentalitate de asistat - speră să primească din fondurile europene, aşteaptă investiţii străine, care vin în mod oarecum natural –, dar este departe de marile dezbateri europene. Practic, din cauza lipsei lor de viziune, liderii politici care se laudă azi că au scos ţara din „zona gri“ dintre spaţiul euroatlantic şi cel ex-sovietic n-au făcut decât să o plaseze într-o nouă „zonă gri“. Aceea a participării marginale la dezbaterea marilor teme europene şi de participare slabă în marea competiţie a globalizării.

Într-un clasament al contribuţiei naţiunilor la globalizare, realizat de revista „Foreign Policy“, România ocupă locul 36 din 72 de ţări luate în calcul. O poziţie de mijloc, favorizată însă de transferurile financiare ale românilor care lucrează în afara graniţelor şi de deschiderea economiei ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. România este însă trasă în jos de calitatea şi gradul de securizare a serviciilor de internet, precum şi de capitolul transferuri guvernamentale. Să recunoaştem, indicatorii oferă o bună imagine asupra realităţilor româneşti. O jumătate din ţară – cea din mediul rural – este slab cuplată la internet sau pur şi simplu se află în afara reţelei. Implicarea guvernamentală în modernizarea infrastructurii este şi ea mult redusă, cel puţin în comparaţie cu statele europene. Notele slabe de la acest capitol nu fac decât să reflecte discrepanţele uriaşe dintre mediul urban şi cel rural, ineficienţa administraţiei, capacitatea scăzută de absorbţie a fondurilor comunitare şi angajamentul neconvingător pentru descentralizare. Cu o jumătate din populaţie neintrată încă în secolul XXI şi cu o infrastructură învechită, România nu are cum să-şi sporească participarea la fenomenul globalizării.

Şi încă un amănunt semnificativ: circa 70% dintre schimburile comerciale ale României se efectuează cu Uniunea Europeană. Până la aderare, acesta era, desigur, un avantaj – sau măcar un argument de ordin statistic pentru compatibilitatea economiilor. După 1 ianuarie 2007, lucrurile încep să se schimbe. Important devine restul de 30 de procente, cu care România iese în lumea largă – o cifră care arată contribuţia modestă la participarea Europei în competiţia globală. De aici ar putea să pornească un proiect al României de după atingerea marelui obiectiv euroatlantic al tranziţiei. Întrebarea este însă cine poate începe un asemenea proiect.