Măgăruşul, Pinokia şi parlamentarii

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Începută, simbolic, miercuri seară, după setul (6-1) administrat de fotbaliştii români celor albanezi, în ultimul meci din preliminariile Campionatului European, demolarea stadionului „Lia Manoliu“ (fostul „23 August“) o fi luat avânt până astăzi. N-ar fi de mirare ca noul complex sportiv, „mai trainic şi mai frumos“, ridicat în acelaşi loc să fie gata înaintea eurogării craiovene, la cum merg lucrurile în Bănie. Dar, indiferent de ritm, schimbările se întâmplă şi o privire furişată către o dinamică sau alta ajută perspectiva.

Ascult, de exemplu, poveşti despre vremurile când ţăranii purtau opinci din piele de porc, iar femeile băgau războiul de ţesut în casă în octombrie şi îl scoteau înainte de Paşte. Când tanti Păsărel venea la Târgu Jiu, de la Sibiu, pe măgăruş. Când Gicu Nedelcu din Borăscu se oferea să o conducă la gară, la începutul vacanţei de Crăciun, pe Ecaterina (studentă în Bucureşti) şi, în loc s-o aducă în satul lor doljean, cotea către Vâlcea, unde locuiau nişte rude ale lui. Aveau să se întoarcă în Borăscu abia în primăvară, spre dezamăgirea mamei ei, poloneză, şi a tatălui, un neamţ care lucrase în Craiova, la atelierele Gepler, ca mecanic, până când pusese ceva bani de o parte. Bătuse apoi satele oltene, căutând un teren de vânzare, îl găsise în Borăscu, unde îşi făcuse moară şi se aşezase la casa lui. Câte familii germano-poloneze s-or mai stabili azi în mediul rural oltean, nu ştiu, dar unii ţărani, când aud cuvântul „Spice“, îţi zâmbesc, cu gândul la canalul TV pe care se difuzează noaptea măscări. Femeile şi-au mai dat cu piatra ponce pe călcâie şi se întrec în a distribui cosmetice, iar visul lui Bill Gates (un calculator în fiecare casă) se apropie: în mai puţin de o lună, aproape două milioane de locuitori ai satelor româneşti vor avea acces (din şcoli şi primării) la internet (o firavă încercare de calmare a diferenţelor sat-oraş). Bătrânele care au ieşit pe la porţi curioase să vadă internetul venind, întrebate ce e acesta, dau răspunsuri optimiste: „O viaţă mai bună“.

La oraş, maşinile abia mai încap pe străzi, iar zilele de toamnă când pe străzi mirosea a oţet şi a zacuscă rămân în amintire, tot mai multe gospodine alegând conservele gata preparate din hipermarketuri. Au dispărut bragagiii şi albanezii care vindeau îngheţată, cârciumile cu lăutari ce fredonau „Eu te-am iubit, Paraschivo“, au apărut mall-uri, magazine online şi cluburi, iar în autobuz liceenele ascultă Pete Doherty în căşti, ca să acopere manelele şoferului. Elevilor din şcoala primară, amatori de computere şi telefoane mobile, Pinokia le sună mult mai cunoscut decât Pinocchio. Duse sunt şi vremurile când studentele făceau armata, acum nu mai fac nici băieţii! Le rămâne mai mult timp pentru carieră, joburi motivante sau pentru a se alătura distracţiei.

În faţa vreunei cantine, se îngrămădesc însă oameni săraci, în haine sărace, tot aşa cum pe ecranele televizoarelor dau năvală politicieni iscusiţi la vorbe, dar care nu ştiu să asculte. Pe unii dintre aceştia din urmă suntem chemaţi să îi alegem, duminică, pentru a ne reprezenta în Parlamentul European, în ceea ce ar putea fi ultimul scrutin la care ni se cere să votăm o listă. Căci, tot duminică, vom decide dacă vrem ca pe viitor să ne alegem parlamentarii aşa cum ne alegem primarii, dacă dorim ca la scrutinul de anul viitor să hotărâm noi, nu şefii partidelor, că un parlamentar mai merită un mandat sau îl întrebăm: „Un’ te duci, tu, crinule?“, ca Babi când un prieten îşi ia rămas bun.