12.6 C
Craiova
vineri, 19 aprilie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiO lanternă alb-albastră

O lanternă alb-albastră

Aveam patru-cinci ani când am aflat că există pe lume o mare echipă de fotbal: Universitatea Craiova. Ar fi meritat să fie campioană, dar miliţia avea şi ea o echipă, Dinamo Bucureşti, ai cărei jucători câştigau aplicând schema: centrare Lucescu din lateral, Dinu şi Dumitrache îl ţineau pe portarul nostru, Manta, fără ca arbitrul să fluiere fault, iar Dudu „Prostescu“ înscria cu capul. Când îl întrebam pe tata de ce trebuia ca Dinamo să iasă campioană, iar Dudu să câştige Gheata de aur, îmi răspundea: „E ordin!“.
Am copilărit recitând împreună cu fraţii mei numele jucătorilor craioveni, ascultând cu sufletul la gură, la radio, meciurile din deplasare, privindu-le pe cele televizate, dar, mai ales, făcând insolaţie pe stadion, la derbiurile la care tata ne ducea cu trei ore înainte (nocturna era un lux capitalist). Ţin minte cozile la Sportul din fiecare luni, privirea furişată din autobuzul ce ne ducea spre Craioviţa Veche către casa lui Tică Oţet, aşteptarea fotbaliştilor, după meci, cuvintele de laudă sau de dojană ale suporterilor (jucătorii nu aveau maşinile de astăzi, cei mai mulţi plecau pe jos către casă), zilele în care reciteam „Oblemenco şi Campioana unei mari iubiri“, de Marius Popescu, poveştile despre sacii de nisip ai lui Teaşcă, biroul de la Banca Agricolă în care tata mă îndemna să îi cânt lui Ţarălungă „My Bonnie Lies Over The Ocean“.
Crescusem şi puteam să privesc imparţial, în anii ’80, lecţiile de fotbal pe care Craiova le dădea sau le primea (de la Dinamo Kiev, de exemplu). Erau zilele acelea când jeleam returul cu Benfica, dar ne delecta Negrilă oprind impecabil pe piept, chiar pe tuşă, o pasă de 60 de metri a lui Ştefănescu, când trimiteam fanilor din alte colţuri de ţară fanioane alb-albastre, când scrisorile pe care le schimbam cu fraţii mei aflaţi în armată conţineau aproape exclusiv comentarii ale meciurilor. Când verificam pe listele de la universitate dacă Hagi a fost admis, când Adrian Păunescu scria „Oltenia, Eterna Terra-Nova“, iar Tudor Gheorghe fredona „O iubire alb-albastră“, când Domozină prelungea la nesfârşit nu pe „o“, ca sud-americanii, ci pe „l“ (în cuvântul „gol“), când Gică Popescu avea tăria de a refuza să rămână la Steaua. Când 40.000 de oameni clocoteau de indignare pe Central la o decizie nedreaptă a arbitrului (în comparaţie cu acea rumoare, ce chiţăit firav alcătuiesc azi istericalele lui Copos sau Meme Stoica! Amintindu-mi, îmi pare că până şi Radu Cosaşu, scriitor atent la nuanţe, a călcat pe ele când a spus că şi Craiova era ajutată de judeţeana de partid).
Am fost pe stadion şi după ’90, la eventul lui Cîrţu şi Gigi Ciurea, îmi răsună încă în urechi salutul adresat primului stranier din Divizia A, albanezul „Agaliu, Roland Agaliu!“, m-am simţit mai bine când pierdeam cu Alesanco decât atunci când băteam cu 4-0 Bistriţa lui Pădureanu, în era Neţoiu (continuată până în B de Dinel Staicu). Nu de miliţieni şi de victoriile lor avea nevoie Craiova (dacă Dinescu nu ştie asta, Gică Popescu ar fi trebuit). Pentru actualul finanţator, Adrian Mititelu, fotbalul nu pare să fie doar afacere, ci şi pasiune, meritul său în construirea şi promovarea echipei fiind de notat. Dacă ea se zbate azi pe ultimul loc în clasament, ca o pasăre cu aripile tăiate (luând ca referinţă valoarea jucătorilor, unii zic că-i vultur, alţii că-i găină), nu pot fi în culpă doar suporterii şi presa. Că Mititelu iubeşte Universitatea, o spun cu încrederea cu care un elveţian îşi consultă ceasul, dar şi Ciuleandra de iubit a murit.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

30 COMENTARII