Sfânta părăsită de Dumnezeu

La doar 500 km de Craiova, la Skopje, se năştea în urmă cu aproape un secol o viitoare sfântă. Agnes Bojaxhiu, micuţa albaneză ce va deveni peste ani una dintre cele mai celebrate figuri publice ale secolului XX, va străbate întreaga lume îmbrăcată doar într-o haină albă tivită cu margini albastre. Din mijlocul leproşilor şi muribunzilor va descinde direct în inima bogatului Apus pentru a primi suma onorurilor lumii civilizate: premiul Nobel pentru pace. Cu ocazia ceremoniei a fost întrebată: „Ce putem face pentru a promova pacea în lume?“. „Mergeţi acasă şi iubiţi-vă familia“, a răspuns femeia care şi-a trăit simplu şi neclintit prodigiosul destin: Maica Tereza.
Povestea maicii al cărei nume a devenit sinonim cu noţiunea de caritate nu s-a încheiat după moartea ei. Treptat, imaginile Maicii Tereza în mijlocul celor mai săraci dintre săraci au devenit parte a memoriei globale, milioane de oameni identificând-o cu sfinţenia. Însă cea mai surprinzătoare declaraţie a ei ajunge la noi la un deceniu de la moartea sa, prin intermediul unei cărţi recent editate, „Vino, fii lumina mea!“, în care este publicată corespondenţa trimisă confesorilor ei de-a lungul a 66 de ani.
„Când încerc să-mi ridic gândurile către rai găsesc aşa o deşertăciune încât acele gânduri îmi rănesc sufletul. Mi se spune că Dumnezeu mă iubeşte şi, totuşi, realitatea întunericului, a răcelii şi a deşertăciunii este atât de mare încât nimic nu-mi atinge sufletul. Am greşit oare abandonându-mă orbeşte chemării divine?“. Astfel de cuvinte nu sunt o excepţie în scrisorile Maicii Tereza. De-a lungul a şase decenii, până în clipa morţii, Maica Tereza a suferit de ceea ce teologii numesc ca fiind „noaptea întunecată a sufletului“, acel pustiu sufletesc prin care trec persoanele cu o viaţă spirituală excepţională. Ani de zile, Tereza s-a plâns de „pustiul“ vieţii ei, descriindu-şi sufletul ca pe un „bloc de gheaţă“. „Eu am doar bucuria de a nu avea nimic – nici măcar realitatea prezenţei divine în Împărtăşanie“, mărturisea femeia sfântă părăsită de Dumnezeu.
Şi totuşi, către sfârşitul vieţii, cea care declara „Vreau să beau doar din potirul suferinţei Sale“, primeşte iluminarea înţelegerii. Dorindu-şi întreaga viaţă să sufere precum Cristos, Terezei i-a fost acordat cel mai neaşteptat dar. Acela de a retrăi alături de El cel mai dureros moment al răstignirii Sale: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“. În ciuda aridităţii spirituale resimţite, maica Tereza şi-a continuat neabătut de-a lungul vieţii munca de slujire a săracilor şi de vestire a mesajului creştin. În ciuda aparentei absenţe a divinităţii din viaţa sa, Tereza nu a încetat de-a lungul anilor să-I scrie lui Cristos şi să poarte cămaşa suferinţei Sale. Scrisorile sale vor fi o mângâiere, iar viaţa sa un exemplu pentru miile de credincioşi încercaţi de îndoială pe drumul lor spiritual.
În clipa în care citiţi această scurtă poveste despre sfânta părăsită de Dumnezeu, cunoaşteţi deja, spre deosebire de mine, numele noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Nici unul dintre cei trei favoriţi la înaltul scaun nu este ocolit de grave suspiciuni de colaborare cu Securitatea. Nici unul dintre ei nu este poate mai presus de cel mai umil călugăr. Să nu uităm însă că planul Domnului este de multe ori surprinzător şi că din cel mai crâncen pustiu El poate ridica cea mai frumoasă dintre flori.
Important este ca după ce se vor fi încheiat polemicile referitoare la noul patriarh, să mergem fiecare acasă şi să ne iubim familia.