Stăm momâie şi pe noi chică toată beleaua!

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Priveam oamenii amărâţi ce aşteptau în holul mizer şi aglomerat al unei policlinici de stat o reţetă compensată cu care să ia la rând farmaciile ce nu şi-au epuizat plafonul. În cabinet, un distribuitor al unei firme de cosmetice îi oferea doamnei doctor mostre din noul catalog, dar alegerea se dovedea dificilă, aşa că aveam timp să îmi imaginez facilităţile de care se vor bucura deputaţii în hotelul cu 350 de camere ce va fi ridicat în curtea Palatului Parlamentului. Îmi veneau în minte, apoi, scene din „Moartea domnului Lăzărescu“ şi cuvintele unui prieten chirurg rezident despre condiţiile (inclusiv salariale) oferite în România tinerilor medici ieşiţi de pe băncile facultăţii, despre furturile din spitale şi modul viciat în care funcţionează sistemul. Mă gândeam la doctorul canadian care i-a spus mătuşei mele că ochelarii pe care şi i-a comandat în România (o costaseră 7 milioane de lei vechi) sunt din sticlă, nu au nici o dioptrie, este firesc să nu vadă mai bine cu ei, la povestea despre o femeie operată de cataractă, care s-a întors din spital fără un picior (din pricina unei probleme cu anestezia, au ajuns să i-l taie). Şi ce puritate o fi având aerul la Bran, de i-a făcut pe liderii social-democraţi să anunţe - pentru a câta oară în acest an? - o moţiune de cenzură la adresa guvernului liberal!

Ascultam, în sala de înscrieri a unei universităţi particulare, nonşalanţa cu care candidaţii decideau asupra facultăţii pe care voiau să o urmeze. „Filosofie!“, „Ştiinţe Politice!“, „Sociologie!“ rosteau coafeze şi pompieri, vânzătoare şi chelneri, cu siguranţa cu care alegi, în piaţă, o anume bucată de… brânză. „Arătaţi-mi un subofiţer de poliţie care nu a absolvit sau nu intenţionează să absolve cursurile unei facultăţi particulare de Drept şi eu mă împrietenesc cu el“, o parafrazam pe Corina, cu gândul la Tratatul de la Bologna, dar şi la profesorii despre care se spune că şi-au construit nu doar vile, ci şi hoteluri. Îmi aminteam poveştile auzite de la prieteni, absolvenţi de filologie, care îşi exersau vocaţia de dascăl făcând naveta zilnic în vreun sat. Îmi vorbeau despre diferenţa între şansele copiilor de acolo şi ale celor din marile oraşe, diferenţă aplanată la maturitate: nevasta şefului de post, a primarului sau a preotului devenea, dacă nu directoare a şcolii, măcar titulară pe post.

„Dacă nu eram europeni, aruncam punga asta pe geam. Dar, fiind europeni, adunăm mizeria de pe jos“, mormăia un bătrân în trenul ce mergea dinspre capitala Olteniei către cea a ţării. „Dacă nu eram europeni, nu plăteam mai bine de 1 miliard de euro cotizaţia anuală la bugetul comunitar. Dar, fiind europeni, nu am fost în stare să absorbim mai deloc fonduri în acest an“, îmi ziceam, privind berzele (nu văzusem niciodată atâtea strânse la un loc) ce-şi făceau veacul pe miriştile de lângă Olt (orezăriile de altădată), în vreme ce pe bancheta din faţă, trei moldovence care se întorceau din Italia depănau chestiuni sociale şi politice. Îşi începeau aproape fiecare frază cu „Puică, hăi“, iar una dintre ele a concluzionat: „Stăm momâie şi pe noi chică toată beleaua!“.

Fiecare dintre problemele amintite este, vorba lui Pleşu, „ditamai dihania“, iar politicienii noştri se feresc să le înfrunte. Cu gândul la fetiţa care, după ce îşi ascultase mămica plângându-se unei colege, a intervenit: „Să ştiţi că şi la grădiniţă e destul de greu!“, să îi alegem pe cei ce vor administra ţara, când ei ne oferă ce ne oferă, nu mi se pare o dihanie mică.