Multe înveţi dacă trăieşti destul! Am trăit şi o văd şi pe asta: doamna Alina Mungiu, un excepţional analist al tinerei generaţii, profund de dreapta, îngrijorată de evoluţia Partidului Social Democrat şi de incapacitatea acestuia de a se constitui într-o adevărată stângă europeană! Doamna Mungiu, care riscă acum să fie doar sora fratelui său, premiatul de la Cannes, nu a obosit nicicând în ultimii 17 ani să atace stânga, social-democraţia, liderii acestui partid, acţiunile şi iniţiativele lui. Dar acum se arată îngrijorată.
Are şi de ce.
Partidul Social Democrat este un caz poate clasic de reformă nereuşită. Un fel de reforma guvernului Văcăroiu – totul merge bine, PIB-ul creşte, inflaţia scade, dar publicul este din ce în ce mai nemulţumit şi, la următoarele alegeri, te trimite să mai stai patru ani în opoziţie. Nu ar fi nici o tragedie dacă Partidul Social Democrat ar avea competitori pe partea stângă a eşichierului politic – dacă unul nu merge bine, atunci publicul se îndreaptă către ceilalţi. Dar, în România, PSD este singur pe stânga. Şi se pare că a terminat benzina.
Ce este de fapt stânga europeană? Este opţiunea politică a celor din partea de jos a societăţii. A celor care trăiesc din salarii, şi nu din dividende. A celor care se opresc uneori din şcolarizare pentru că familiile lor nu au destui bani să-i întreţină la şcoli înalte. A celor care acceptă orice fel de muncă atâta vreme cât nevoile zilnice sunt neîmplinite. A celor care cred că statul trebuie să facă servicii sociale, să se ocupe de treburile colective, să asigure dezvoltarea şi scăderea şomajului. A celor care cred în unitatea europeană şi în piaţa unică – poate o moştenire a celebrei formule „proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, dar mai degrabă tentaţi de accesibilitatea pieţei muncii în zonele învecinate. A celor care, atunci când dreapta ia decizia de a invada ţări străine, se înrolează în trupele respective, cu gândul că banii mai mulţi compensează riscurile. A celor care aplaudă orice creştere a impozitelor pe averi şi salarii mari, pentru a asigura resursele necesare asistenţei sociale.
Problema este că în Europa actuală, stânga tradiţională se topeşte pe zi ce trece. Publicul care votează în Europa (peste 200 de milioane de oameni) cere iniţiative politice care nu sunt deloc în setul de cunoştinţe ale liderilor clasici de stânga: reducerea impozitelor, parteneriatele public-private, privatizare, extinderea Uniunii Europene, rezerve faţă de acţiunile militare, ş.a.m.d. La aceste noi cerinţe, liderii stângii, recrutaţi de obicei din sindicate, organizaţii neguvernamentale, mass-media (vorbesc de Europa Occidentală, nu de România), administraţia publică, nu au răspuns prea convingător. Partide de stânga cu o istorie fabuloasă au fost pur şi simplu măturate de pe scena politică (partidele comuniste italian, francez, spaniol şi portughez) sau transformate în copii palide ale unor curente de centru-dreapta (Partidul laburist englez sau Partidul Social-Democrat German).
S-ar părea că Partidul Social Democrat din România parcurge acelaşi drum al reducerii ponderii şi confuziei doctrinare. Ar putea fi corect, dacă nu ar fi greşit.
Temeiul existenţei PSD pe scena politică românească nu a fost nici nostalgia după sistemul comunist (numai 3-4% din populaţia României doreşte întoarcerea la vechiul regim), nici puterea economică a securiştilor şi politrucilor – deşi aceasta a fost şi este reală, dar nu destul de puternică pentru a face un partid să obţină de două ori 36% din voturile electoratului – nici spiritul de gaşcă al unor politicieni corupţi şi malefici – prezent şi el, dar nu numai la PSD.
Temeiul existenţei PSD a fost viziunea confuză a unei părţi a publicului despre o societate dezirabilă bazată pe solidaritate, decenţă, moralitate, pragmatism, mândrie naţională şi şanse tuturor. Este uluitor de sănătos să vezi cum în România un partid condus de un bogătaş cu o istorie ceţoasă nu poate depăşi pragul electoral, în ciuda mass-media care îi stau la dispoziţie. Este plin de optimism faptul că în România orice politician care spune ceva cu miez despre lupta împotriva corupţiei are un sprijin public consistent. Este fundamental să pricepi că în România publicul de stânga nu vrea băieţi deştepţi la conducere, bine îmbrăcaţi, frumoşi de îi poţi pune pe coperta revistelor de coafeze, vorbind alambicat şi foarte subţire. Publicul de stânga din România vrea politicieni care pun accent pe moralitate, nu pe atacarea justiţiei, pe solidaritate, nu pe lupta pentru existenţă, pe decenţă în aplicarea impozitelor, pe şanse egale de a avea acces la educaţie, sănătate publică, mediu ambiant civilizate. Şi, îndeosebi, vrea oameni care să mobilizeze resursele, nu să demoralizeze şi puţinii săi combatanţi. Dacă fac aceste lucruri pot fi chiori, şchiopi, să vorbească engleza cu accent de Port Said, fustangii şi troscănitori. Nu are importanţă. Important e ce vor să facă, nu cum arată.
Cine pricepe cu adevărat ce vrea publicul poate contribui la refacerea stângii din România. Cine nu va negocia continuu cu dreapta, ba una, ba alta, neştiind că dreapta nu negociază, dreapta domină. Iar când apucă pârghiile puterii, nu le mai dă drumul. Cu orice preţ.
Doamna Mungiu are dreptate să fie îngrijorată de evoluţia PSD.
