La secţie

Aceasta nu este o analiză economică. Faptele prezentate în articol reprezintă realitatea. Câteodată este bine să laşi cifrele şi să cobori în realitate. Câteodată viaţa te aduce în faţa realităţii, fără să îţi propui acest lucru. Aşa că m-am hotărât să împărtăşesc cu dumneavoastră cel mai bun „reality show“ văzut de mine. Şi este cel mai bun pentru că este real sută la sută. Se cheamă: „La secţie“. Sunt parte a acestui „reality show“ şi am scris cea mai mare parte din articol, la secţie.
Joi noapte. După orele de program. Plec de la birou la ora 22.20. Mă îndrept spre casă. Bulevardul Kiseleff spre Calea Victoriei. Trec pe verde. Pe verde trece şi el. Eu maşină mică, el dubiţă. Ora 22.27. Simt o lovitură în maşină. Frânez. Mă dau jos. Lovitura în stânga, spate. Nu e grav. Mă uit la dubiţă. Lovită în faţă. Nu e grav. Fără accidentări de persoane, nici măcar uşoare. Începe povestea.
Ne înţelegem. Are o treabă. Se grăbea, ducea un plic la gară. Un domn binevoitor, cu o maşină frumoasă, opreşte lângă noi. Şi ţipă către mine: Ai trecut pe roşu! Îl întreb: Dumneavoastră din ce direcţie veneaţi? Eram în spatele dubiţei. Şi atunci, cum aţi văzut că am trecut eu pe roşu? Puteaţi cel mult să vedeţi că domnul a trecut pe verde, dar nici dacă v-aţi fi uitat insistent la semaforul din direcţia mea de mers nu aţi fi văzut culoarea semaforului. Domnul binevoitor îmi atrăgea atenţia ca eu să nu ţip. Sincer, nu ţipam, mă uitam să văd cât de avariată este maşina mea. Nu foarte. Îmi zic: se întâmplă. Îi spun şoferului cu dubiţa: să mergem la secţie. Îmi zice: dacă se poate, să duc plicul respectiv la gară şi vin şi eu acolo. OK. Mă mai uit o dată la semafoare şi îmi dau seama că este posibil ca autoturismul care trece pe verde dinspre Kiseleff să ajungă să fie lovit de maşina care forţează să treacă dinspre bretea la primul semn de verde. Poate e o problemă de semaforizare – există o distanţă de 40 de metri în care nu e nici un semafor. Plec spre secţie. Calea Griviţei. Aud ofiţerul care strigă: numărul 134. Îmi caut un număr. Şi îl primesc. Cererea cu numărul 186. Şi ora: 23.00. Îmi zic: e de stat… termin în două ore. Au trecut mai bine de două ore. Este deja vineri, ora 1.10. Întreb: la ce număr s-a ajuns ? Mi se spune: 149. În mai bine de două ore au avansat 15 cazuri. Îmi fac un calcul simplu: mai stau patru ore. Până la 5 dimineaţa.
Şi îmi încep „acţiunea“ de a sta. Mă gândesc: îmi va lua mie permisul? I-l va lua lui? Ar fi bine să rămânem amândoi cu permisele. Dar nu ştiu dacă se va întâmpla aşa. Ştiu însă un lucru, că am pierdut deja trei ore din viaţă. Şi că voi pierde încă patru aici. Şi încă zece, cel puţin, cu alergături la service şi asigurări. În total, îmi pierd o zi din viaţă. Încerc să mă distrez: va creşte PIB-ul. Service-ul va lucra pentru mine şi pentru el. Accidentele creează valoare adăugată. Nu ţine. Sunt obosit. Sunt trezit de la ora 8 dimineaţa, şi am avut şi astăzi 14 ore de muncă. Şi mâine va fi la fel. Şi poimâine. Ştiu că mâine voi avea mai puţin randament, pentru că voi munci mai puţin. Scade PIB-ul. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă – ţin minte asta de la ora de geografie.
Mă gândesc la altele. Ce am citit. Că secţia asta ar fi una dintre cele mai moderne din Capitală. Şi aşa este. Sunt câteva sute de metri pătraţi, o clădire zugrăvită frumos. Şi lucrează tei-patru echipaje de poliţie… ca un melc. Accidentele sunt uşoare. Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim. Şi mă tot gândesc: dacă îmi va lua mie permisul? Voi sta: o lună, două, trei. Voi lua metroul. Valoare adăugată.
Care ar fi fost alternativa? Să nu se întâmple. Dar în viaţă, ca şi în economie, nu poţi evita accidentele. Nu ştii când vine maşina din contrasens, la fel cum nu ştii când vine seceta, scumpirea sau şomajul, iar PIB-ul creşte mai puţin. Dar s-a întâmplat. Mi-ar fi plăcut să fi rezolvat într-o oră. Dar nu a fost aşa. Nici eu, nici colegul care m-a lovit nu am rezolvat. Amândoi stăm şi ne întrebăm: ce se întâmplă cu permisele noastre?
Şi constat: Poliţia este un serviciu în slujba comunităţii. Noi plătim taxe mai mari şi mai multe pentru servicii mai bune. Pentru personal mai bun. Pentru personal calificat. Cu cât plătesc mai mult la buget, cu atât vreau servicii mai bune. Şi plătesc mai mulţi bani la buget decât în urmă cu un an. Pentru că muncesc mai mult şi produc mai mult. Creşte şi riscul. Poate, dacă aş fi fost mai odihnit, aş fi putut să evit maşina care a intrat în mine. Dar nu a fost aşa. Cum e? Plătesc mai mult şi am servicii proaste. Dar ei? Ei devin experţi. Nu văd calculatoare în secţie, procesele – verbale se scriu de mână, dar ei au motociclete noi. Foarte noi. Cele mai noi. Ultimele modele. Cam 15 mii de euro. Bucata. Câte calculatoare s-ar putea achita cu o singură motocicletă? 15 cel puţin. Ar mai putea fi angajaţi zece politişti aici? Mai mulţi. Dar ar fi aşteptat ei motocicletele. Aşa, aşteptăm noi procesele – verbale. Avantaj la serviciu.
Nu vreau să mă plâng. Dar constat. Şi nu îmi place ceea ce constat. Că pe banii mei stau şi pierd mai mulţi bani. În sala de la secţie se aude televiziunea de ştiri pe care o urmăresc. Mă uit pe crawl şi văd: „Minerii au suspendat greva“. Hopa! Îmi zic … Or fi şi aici în grevă. Mă înşel. Aud că se strigă: numărul 151. Este  ora 1 şi 27 de minute. Aş vrea ca atunci când se întâmplă accidentele uşoare, să se rezolve simplu, printr-o procedură. Dar atunci când ai servicii proaste, şi accidentele durează. Prea mult. Aud o tânără doamnă politician la TV, care spune că este dispusă să colaboreze punctual, pentru reformarea clasei politice. Dar doamna nu ar fi dispusă să colaboreze punctual pentru ca aceste constatări de circulaţie să fie mai rapide? Mai zice unu: „probabil, dacă nu se vor întâmpla anticipate, trecem la pasul 2“. Puţin îmi pasă. Vreau respect mai mult, servicii mai bune, iar accidentele să treacă cât mai repede. Şi să nu mă mai uit în urmă, pentru că o să sfârşesc prin a mă durea gâtul. Un accident uşor ar trebui să fie un accident expres. Iar eu aştept de două ore şi jumătate şi mai am mai mult decât atât. Va trece şi asta. Dar expresul a devenit deja personal. Ba poate chiar mărfar.
Se face ora 6 dimineaţa. În ultimele două ore au mai fost făcute doar două constatări. Din cele patru echipe de constatatori au rămas doar două. Mai am o persoană în faţă (vreo zece au renunţat) şi vine şi rândul meu. O doamnă intră şi iese după 10 minute. Ora 6 şi 10 minute. E rândul meu. Nu vine nimeni să mă strige. Mă duc înăuntru. Mi se explică faptul că e pauză. Cum pauză? Aştept de şapte ore, iar pe afişul de la intrare scrie : „secţia funcţionează 24 de ore“. Mai eram cu un prieten. El este obiectiv, întrucât nu e implicat. Se ceartă cu ei. I se recomandă de către poliţist „Lăsaţi sarcasmul la uşă. Nu fiţi condescendent“. E clar, poliţistul respectiv s-a jucat cu dicţionarul, frustrat de prea mulţi care îi explicau în cuvinte pe care nu le înţelege, că ar trebui să se mişte mai repede.
Ora 7.30 dimineaţa. Se schimbă tura. Noroc cu un poliţist care îşi dă seama că e în slujba comunităţii. Se apucă să lucreze. La cazul meu. Poliţiştii din tura de noapte continuă să comenteze. Şi îmi  zice că am fost plecat acasă, şi de-asta nu am intrat pe tura lor. M-am jurat că nu am părăsit incinta secţiei. Ştiau şi ei asta. Un coleg, tot din tura de noapte, încearcă să ne convingă: „Colegul nu e prost, dacă zice el că aţi fost acasă, înseamnă că aţi fost acasă“. Ba e prost. Şi mincinos. Cazul necesită deplasare la faţa locului. Se face ora 9.30. Am scăpat. Am pierdut aproape 11 ore din viaţă. Pentru ce?
Am permis, dar nu mai am maşină, deoarece am lăsat-o la service până săptămâna viitoare. Mă învoiesc de la serviciu şi mă duc acasă să dorm două ore. Mă trezesc, plec spre serviciu. Cu transportul în comun. Iau metroul. Cald rău. Dar rapid. Trebuie să iau autobuzul acum. Cald rău. Urc în autobuzul 331. E un Mercedes dintre cele noi, cumpărate de primărie. Nu are aer condiţionat! E foarte, foarte cald. Şi mă gândesc: cum e posibil să cumperi autobuze fără aer condiţionat, din moment ce faci această achiziţie în numele modernizării transportului? În schimb, se aude o voce în difuzor care spune: „Urmează staţia Arcul de Triumf“. Face asta să fie mai puţin cald. Nu! O voce a unui pasager zice : „Ăştia au luat autobuze cu baie de aburi în loc de aer condiţionat. Să-i ia dracu’ pe toţi“. Ajung la birou. Este vineri, ora 16.00. Au trecut 18 ore de când terminasem ziua precedentă. Şi mă apuc să muncesc. Voi câştiga mai mult. Voi plăti mai multe impozite. Voi avea servicii mai bune? Din păcate, nu cred că prea curând. Pentru că întâi trebuie îndestulaţi poliţiştii pe motociclete cu BMW-uri. Iar şefii lor, cu Audiuri. Iar intermediarii de împrumuturi, pentru ca Primăria Capitalei să ia autobuze cu unele comisioane. Toţi vor fi îndestulaţi cu beneficii sau bani. Restul? Restul nu contează. Să aştepte la secţie. Şi să lase sarcasmul la uşă. Mi se pare incredibil ceea ce încă se întâmplă în cea mai nouă capitală din Uniunea Europeană.