Meniul domnului Geoană

S-au împlinit, în această primăvară, doi ani de când Mircea Geoană se află în fruntea Partidului Social Democrat. Aniversarea l-a găsit pe caii suspendării preşedintelui Băsescu, alături de alţi lideri de partide, dar, mai ales, braţ la braţ cu Ion Iliescu, într-o şarjă ce nu a avut efectul scontat. „Traian Băsescu n-a învăţat nimic din acest referendum“, spunea Geoană imediat după aflarea rezultatelor. Lecţia mi se pare însă deschisă pentru toţi participanţii, iar Domnia sa a fost unul dintre cei cu muşchii încordaţi.
Dacă ar fi furişat privirea nu spre bileţelele de pe birourile SRI sau spre sticlele de whisky ale lui Băsescu, ci în agenda cetăţenilor, ar fi remarcat problemele din sistemul de sănătate şi cel de pensii, din învăţământ, turism, infrastructură etc., seceta şi sărăcia de la ţară, şomajul şi mizeria de la oraş, iar ca lider de partid (chiar şi de opoziţie), ar fi putut focaliza (măcar în perspectivă) pe atragerea de fonduri europene, pe îmbunătăţirea activităţii din instituţiile statului, găsirea de alternative pentru cei disponibilizaţi. Cum mulţi dintre parlamentarii PSD (partid puternic, bine articulat, care nu a putut fi învins în alegeri decât de coaliţii) cunosc bine situaţia din teritoriu, ea nu poate fi un mister pentru Geoană, căruia îi revine în mare măsură responsabilitatea deciziei că prioritară pentru ţară ar fi fost iniţierea procedurii de suspendare a preşedintelui.
Descoperit şi promovat de Adrian Năstase în ministerul pe care acesta îl păstorea în 1990 (Externele), ajuns apoi ambasador în SUA (1996-2000), Geoană era ministru de externe (în guvernul Năstase) cu o bună imagine când, în 2004, a decis să intre în lupta pentru Primăria Capitalei. A fost învins de Băsescu, după o campanie în care pesedistul a renunţat la limbajul diplomatic, în favoarea celui pe care îl ştia de pe vremea când arbitra în Divizia Onoare, la Bragadiru. Peste câteva luni, Năstase a avut aceeaşi soartă în confruntarea pentru Cotroceni cu Băsescu, lucru care l-a costat, pe linie de partid, iar beneficiarul a fost tocmai Geoană, spre supărarea lui Iliescu, cel care îl gratulase şi cu un apelativ greu de şters din mentalul colectiv: „prostănac“. Defilarea lor împreună la mitingurile din 2007 şi mânia proletară pe care Geoană pare a o deprinde de la fostul activist comunist îmi arată eşecul modernizării PSD şi nesiguranţa liderului acestei formaţiuni. Nu aşteptam neapărat curajul unui tânăr impresionist care îi spune magistrului: „Tocmai am văzut viitorul, şi dumneavoastră nu sunteţi în el“, dar o delimitare de trecut s-ar fi putut alătura celorlalte atuuri: un electorat fidel, o imagine consolidată de partid de stânga, solida organizare. Cu mai multă îndrăzneală (în direcţii bune) din partea conducerii executive, PSD ar putea nu doar să câştige la pas viitoare alegeri, ci şi să polarizeze acea intelectualitate ostilă metodelor iliesciene (reuşita lui Băsescu, din acest punct de vedere, era greu de anticipat în guvernarea Ciorbea, de exemplu).
O celebră scenă din „When Harry Met Sally“, în care, după ce Meg Ryan simulează un orgasm, într-un restaurant, la altă masă o femeie în vârstă îi şopteşte chelnerului: „Vreau şi eu ce mănâncă ea“, ar fi un exemplu că mimetismul e insuficient, uneori. Pentru liderul PSD poate fi şi păgubos, imitarea discursului lui Iliescu sau intrarea într-un joc de-a „cine e mai şotocan“ cu Băsescu nu par dovezi de personalitate. Cuvânt la care, în perspectiva votului uninominal, ar fi bine să cugete şi parlamentarii prea cuminţi din turme.