Trompete vii, trompete moarte

Fac parte dintre cei care au fost surprinşi să afle, după moartea lui Dumitru Tinu, că jurnalistul ce părea un om modest deţinea o avere de peste şapte milioane USD. Sume de câteva ori mai mari trecute în dreptul unora dintre liderii de opinie mioritici nu m-ar mai mira (naivitatea o fi în scădere şi la alţii). Între timp, a curs apă pe Jiu, pe Olt, pe Dunăre, iar dumnealor, care de 17 ani încoace veghează la corecta informare a cetăţeanului şi ţin cârma în direcţia bună pentru societate, şi-or fi primit – de la patroni, de la partide (cu precădere în campanie) şi din alte surse – creiţarii meritaţi. Căci, ce-i mână pe ei în luptă? Ce le determină încruntarea, umoarea, consecvenţa, zbuciumul cu care sancţionează, zi de zi (pe hârtie) şi seară de seară (la televizor), abaterile anumitor oameni politici? Conştiinţa civică, ţărişoara, fericirea ei!
Ca la asediul Constantinopolului, ziare locale şi centrale, televiziuni pun fiecare tunul lui Urban (mai lesne de reîncărcat decât al ungurului) în acelaşi punct: un preşedinte al ţării, de exemplu. Şi trag până când respectivul cedează. Din 1990, jurnalişti pricepuţi, experimentaţi, informaţi, vizibili şi „credibili“ ne „deschid ochii“. Şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi luptă, neicuşorule, pentru reforme, pentru modernizare, împotriva politicienilor care „sug sângele poporului“ şi în favoarea altora care nu.
Ignorând parcă eforturile istovitoare ale acestor combative trompete, vine Fundaţia Freedom House şi ne spune, în preajma Zilei Libertăţii Presei (3 mai), că România s-a situat la acest capitol, în 2006, pe locul 96 în lume! Vine Silviu Prigoană, într-o dezbatere organizată la Realitatea TV – cu jurnalişti, patroni de presă şi politicieni – şi constată: „Nu există decât interese, restul e vrăjeală“, aşa cum venise Caragiale: „Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul“, cum venise Montesquieu: „Nimeni nu e rău pe degeaba. Trebuie să existe o cauză care-l determină şi aceasta e totdeauna un interes“. E în firea lucrurilor, s-ar spune, şi parcă nu îmi vine să cer formatorilor de opinie să citească, măcar la răstimpuri, cuvintele Sfinţilor Părinţi despre „slava deşartă“ şi „iubirea de arginţi“. Sau patronilor de presă să nu mai comande „dezvăluiri“ despre judecătorii care prezidează în dosare ale lor (30 la sută dintre judecători, conform unui studiu dat publicităţii cu câteva luni în urmă, susţin că principala presiune la care sunt supuşi nu vine din sfera politicului, ci din partea presei). Pot să mă gândesc, în schimb, la reporterul din Islanda (primul loc în clasamentul amintit mai sus) şi la plicticoasa lui viaţă: fără bătaia cu pumnul în masă a patronului, fără resemnarea directorului: „Numai un tâmpit ar da drumul acestui articol în ziarul lui. Şi eu îi dau drumul!“, în faţa unui text scris de un personaj cu „relaţii la nivel înalt. La nivel foarte înalt“ („presa este o zonă pe care orice serviciu de informaţii trebuie să o aibă la îndemână dacă vrea să protejeze securitatea naţională“, spunea George Maior, şeful SRI, într-un interviu apărut în acest an în Evenimentul zilei), fără ca primarul să citeze, la televizor, din articolul pe care l-ai scris despre el şi care nu a apărut în ziar, fără zâmbetul redactorului-şef: „Suntem trompeta moartă, pe acest subiect“.
Vii sau moarte, trompetele noastre „parţial libere“ (numai ele ştiu ce le face să scoată un anume sunet) trâmbiţează de locul 96 în lume. Să le credem?