Absolut din intâmplare am urmarit la un post de televiziune strain un reportaj despre Delta Dunarii. Un catun, situat in vecinatatea unuia dintre sinistrele lagare populate altadata de detinutii politici, condamnati sa culeaga stuf. Un colt la marginea lumii sau chiar dincolo de ea. Fara lumina electrica si cu ulite noroioase; si cu oameni care beau tot timpul. De-abia incepe unul sa se trezeasca si se imbata la loc; de teama sa nu se trezeasca definitiv si sa vada realitatea asa cum e. Nu fac nici un efort sa amelioreze aceasta realitate; beau, ca o revolta impotriva sortii si ca o autocompatimire fata de un destin nemeritat si care ar trebui sa se schimbe, evident, fara interventia lor.
Incidental, cunosc multe despre Delta de altadata; vacantele scolare le petreceam la Tulcea, unde un unchi de-al meu era directorul general al pescariilor din Delta. Plecam din Galati cu vaporul Anghel Saligny, care tot timpul se apleca, intr-o parte si alta; noi, pasagerii, alergam spre partea mai ridicata a puntii, care acum se cobora, obligându-ne sa ne intoarcem de unde plecaseram. In limitele rezonabile ale vremurilor, Tulcea era un oras viu; mi-amintesc de un pusti obraznic, care vindea seminte si care se numea Mircea Crisan. Sulina era un port plin de viata, dominat de amintirile scrierilor lui Jean Bart. Prin cimitir ajungeai la mare; nu existau plaje amenajate. Totul era salbatic; in special Delta, unde o plimbare cu salupa te ducea pe un tarâm de basm. Mi-amintesc de cabana de la Iligani si mai ales de padurea de la Letea, misterioasa si impietrita. Delta era plina de pasari si pesti de tot felul.
Am asistat apoi la fenomenele repetate si continue de distrugere a Deltei. Inainte de revolutie, s-au executat secari masive (pâna sus, in baltile Ialomitei si Brailei), pentru a se crea terenuri agricole. A trebuit sa treaca multa vreme pentru a se ajunge la concluzia ca fundurile baltilor nu sunt propice pentru culturi agricole. Dupa Revolutie, baietii destepti de toate culorile politice s-au pus pe distrugerea sistematica a Deltei. Un grup mare, aflat sub inalta protectie ministeriala, a terminat sturionii. Alt grup, legat de Rompetrol, a primit pamânturi care se intindeau peste extrem de importante situri arheologice. Sulina a murit; viata pescarilor a devenit si mai grea. Situatia de altadata este parca emblematica pentru timpurile de azi. Mergem pe un vapor, care se clatina intr-o parte si alta. Ne cream o realitate virtuala, in care ne refugiem, fara incercari consistente de a o intelege sau schimba; acceptam aceasta betie a ratiunii fiindca este mai comoda.
Unul dintre marii cunoscatori ai acestei lumi mirifice a tinuturilor dintre ape, Panait Istrati, când a simtit ca trebuie sa plece pe apele cele vesnice, s-a intors pe pamântul de pe care plecase in lungi pribegii. Sadoveanu l-a dus la Cheile Bicazului, care, pe vremea aceea, erau de o mareata salbaticie. Se spune ca Panait Istrati a ingenuncheat spunând: „Iarta-ma, tara, ca te-am urât fara sa te cunosc“.
Dar reciproc e adevarat? Acum, ca putem sa cunoastem tara actuala, avem suficiente motive s-o iubim? Iar cei plecati in lungi pribegii ar avea motive si temeiuri sa se intoarca?
