14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiUnde incepe România reala?

Unde incepe România reala?

Pe vremuri, Zaharia Stancu a publicat o serie de reportaje sub un titlu care a facut o oarecare cariera: „România de dincolo de Chitila“. Sensul era polemic si explicit. România – atragea atentia autorul – nu inseamna Bucurestiul. Iar realitatea de dincolo de Bucuresti nu seamana cu cea din Capitala.


Imaginea recentelor proteste de strada din Ferentari ne-a demonstrat, insa, ca formula „România de dincolo de Chitila“ nu mai e valabila. Va trebui sa spunem de-acum inainte ca „România reala“ incepe chiar in Bucuresti, la nici o jumatate de ora de mers cu tramvaiul spre periferii. Imaginile transmise de televiziuni, intr-una din serile saptamânii trecute, in care sute de locatari ai unor blocuri mizerabile din cartierul Ferentari, furiosi ca fusesera debransati de la reteaua electrica, se incaierasera cu jandarmii ne-au dezvaluit cu brutalitate o fata a societatii noastre greu de conciliat cu ideea de civilizatie moderna.


Intâmplator, cunosc bine istoria acelor locuri, caci am locuit in anii studentiei, adica intre 1945 si 1949, in mahalaua Ferentari. Mai exact, intr-o mahala a mahalalei, caci strada Tufelor unde se afla casuta de chirpici in care ocupam o camaruta impreuna cu un cântaret de biserica, poreclit de noi „Truman“, dupa numele presedintelui de-atunci al Americii, si un functionar de la Regia Tutunului se gasea dincolo de faimoasa bariera „Bacchus“ unde se termina oficial, in acei ani, Bucurestiul. Acea zona a Ferentarilor era un amestec de viata semipatriarhala, de tulburi povesti ale lumii interlope, dar si de un soi de poezie specifica mahalalei traditionale, de tipul celei descrise in romanele lui G.M. Zamfirescu. Pe strada Tufelor, aparitia unui automobil reprezenta un adevarat eveniment, de natura sa sperie gâstele si sa scoata femeile curioase pe la porti. Dar nu-mi amintesc sa fi vazut in acei ani genul de mizerie care-ti sare in ochi acum. As zice ca mizeria de prin anii ’45-’49 era lucie, dar nu era sordida. Era o mizerie de oameni necajiti, care-si traiau viata in conditii extrem de modeste, dar cu respectul unor reguli elementare, ce nu erau decât rareori calcate. Or, dupa saizeci de ani a aparut, vad, un alt tip de saracie, penibila ca orice saracie, dar cu mentalitati, pe care le-as pune pe reversul demagogiei politicienilor. Nu e o noutate, evident, ca politicienii nostri traiesc intr-o realitate paralela cu „România reala“. Si ca, de fapt, nu prea le pasa in ce conditii isi duc existenta alegatorii lor, aflati nu „dincolo de Chitila“, ci chiar in Bucuresti, la câtiva kilometri de sediile luxoase ale partidelor. Unica lor grija, se pare, e ca la alegeri sa adune voturi prin orice mijloace. Dar ce-am observat acum? Scenele in care era huiduit primarul sectorului 5, faimosul domn Vanghelie, si aclamat d-l Becali, filantropul providential, mi s-au parut mai mult decât semnificative. Daca politicienii sunt preocupati sa cumpere voturi, pentru a obtine functiile râvnite, exista azi, se pare, in România nu putini alegatori pentru care democratia inseamna dreptul sau sansa de a vinde voturi.


In aceste conditii, ce mai inseamna, insa, „jocul democratic?“ Un fel de târg in care se traficheaza pomeni electorale si in care câstiga nu cine are proiecte de interes general, ci cine stie sa se foloseasca de necazurile unor categorii defavorizate. Episodul protestelor din Ferentari a ridicat, dupa parerea mea, un val de pe o fata nu foarte placuta a „României reale“ care ar trebui sa ne dea serios de gândit. Mie mi-a amintit niste istorii cu margele colorate oferite, cândva, de europeni unor locuitori din Africa.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

2 COMENTARII