Iata ca s-a intâmplat: Stolojan a fost exclus din PNL, prin votul masiv al unei filiale liberale din Bucuresti. Excluderea unui ex-presedinte dintr-un partid – oricare ar fi el – este oricând si oriunde un subiect de prima pagina. In plus, la ora la care scriu, pare foarte probabil ca Th. Stolojan sa nu ramâna singurul fost presedinte liberal in aceasta situatie. Mi se pare discutabila ideea ca PNL ar putea obtine, macar pe termen mediu, vreun câstig in urma acestor miscari pe esicher. In replica, sunt mai multe idei ce s-ar putea invoca. Una, ca includerea sau excluderea de membri este atributul suveran al fiecarei filiale, a fiecarui partid. Apoi, aceste acte, in interiorul PNL, ar putea fi legate si de acea platforma Stoica – Stolojan despre care se tot vorbeste de ceva vreme, posibil ca parte a unui extins partid de dreapta – pe care macar o parte a presei si a contingentului de analisti autohtoni il (pre)vad deja ca fiind un „mega-partid“ apropiat de presedintele Basescu.
Dincolo de personajele in discutie – unele dintre ele cu mare notorietate si credibilitate in spatiul nostru politic -, fenomenul mi se pare mai complex. Ceea ce se intâmpla are ceva din aura dramatica a episoadelor istorice in care apare tema uciderii tatalui, sau paricidul. Un caz cunoscut este, desigur, cel al imparatului roman Cezar – ale carui ultime cuvinte par a fi transmis tocmai surpriza de a-si vedea, printre conspiratori, un fiu. Inainte de a fi o tema istorica, paricidul este un fapt antropologic: in comunitatile umane din negurile inceputurilor, conflictul dintre generatii se transa uneori violent, masculii tineri eliminându-si ascendentii imediati, pentru a-si impune autoritatea.
La fel stau lucrurile in politica. Esecul ex-presedintelui (si creatorului) PSD Ion Iliescu la alegerile din partid din 2005 a fost interpretat de multi tot ca un paricid – dupa cum si executia lui Ceausescu, organizata de persoane din esalonul trei sau patru al partidului pe care acesta il tutelase, a fost descrisa, deseori, astfel.
Ceea ce mi se pare a individualiza cazul PNL, acum, sunt doua detalii. Partidul are antecedente in privinta excluderilor. In 1990, presedintele pe atunci Radu Câmpeanu a exclus din partid pe câtiva dintre liberalii aripii tinere, precum Tariceanu, Patriciu, Chiliman s.a. In 1992, acelasi presedinte i-a exclus pe membrii unui informal grup de reforma – Stoica, Stroe etc. Acestea nu erau propriu-zis un paricid, ci era mai curând tatal care-si sugruma urmasii politici. Ramâne istoriei sarcina de a analiza daca tatalui i-a fost mai bine dupa asta si daca aceste excluderi, atunci, au ajutat in vreun fel PNL. Or, acum PNL comite, succesiv, si crime de fii (vezi cazul Boureanu), si crime de tati (Stolojan sau, posibil, Stoica).
In fine, al doilea detaliu tine de dinamica pe care astfel de miscari politice o capata. Excluderea este, totusi, forma extrema de despartire dintre grupuri si indivizi; ea este inca si mai extrema in politica, acolo unde se presupune ca arta compromisului reciproc este regina si ca totul se poate negocia pâna in ultimul moment. O data inceput si continuat cu practica excluderilor, o data ingropata dorinta negocierii, e greu de spus unde se va opri bulgarele de zapada si cine va fi cel caruia, la capat de tot, i se va sparge in cap.
