Nu mai stiu in ce imprejurari, si cu ce argumente, a spus Iorga ca „român“ inseamna „cel care ramâne“. Valabila sau nu, aceasta formula merita putina atentie, cred. Fiindca România se confrunta azi cu cea mai mare emigratie din istoria ei.
„Bajenie“ (ori „bejenie“) nu e un cuvânt nou. Are aroma vetusta de cronici. Evoca vremea invaziilor, când oamenii fugeau in munti sau in alte locuri unde asteptau sa treaca pericolul. Dar „bajeniile“ erau fenomene trecatoare, legate de niste nenorociri care le impuneau. Nu erau o stare de spirit. Când primejdiile dispareau, cei plecati in bajenie se intorceau pe la casele lor si-si reluau rosturile. Exilurile adevarate erau rare (cel putin pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, când „cortina de fier“ i-a silit pe multi români sa se considere prizonieri in propria lor tara). In satul de unde provin eu, au existat, din câte stiu, doar doua cazuri de „emigranti“. Ambele petrecute inainte de primul razboi mondial. Si numai unul din cei doi „emigranti“ a rezistat in „Lumea Noua“, la Cleveland, unde au ajuns. „Americanul“, cum ii ziceam noi in copilarie, s-a intors. Azi, Lisa e un sat pe jumatate pustiu. In multe curti a crescut iarba, semn ca nimeni n-a mai iesit de-acolo cu carul pentru a merge in câmp. Iar pe la ferestre au aparut scânduri batute in cruce si pânze de paianjen.
Se pare ca multe sate din România arata la fel. Au plecat, mai ales, barbati in puterea vârstei. Si-au incercat norocul prin Italia, prin Germania ori prin Spania. Unii si-au dus si copiii, semn ca nu mai au de gând sa se intoarca. „Bajeniile“ se transforma in „emigratie“.
In prezent, cifra românilor plecati nici nu mai e cunoscuta. Ultimele statistici vorbeau de trei sau patru milioane. Dar nici sociologii nu mai cunosc, probabil, cifra exacta. Observam doar ca numarul celor „care ramân“ e in continua descrestere. Un sondaj aparut recent – care n-a ingrijorat, vad, pe nimeni! – arata ca noua din zece tineri (noua din zece!) au de gând sa plece din România la prima oportunitate care li se va oferi.
Asadar, despre ce viitor discuta politicienii nostri? Daca sondajul de care vorbesc e serios, inseamna ca „viitorul“ României e la fel de sigur ca pamântul la Venetia, celebru prin insecuritatea lui. Inseamna ca „viitorul“ nostru e, pe jumatate deja, in alta parte si ca România are perspectiva de a semana satelor unde n-au ramas decât batrânii si, vremelnic, copiii.
Si de ce vor sa plece din România noua din zece tineri? Din egoism? Daca egoismul joaca si el un rol, de vina nu sunt cei care nu mai vor sa ramâna. De vina sunt cei care au adus România in situatia de a nu se mai putea alcatui din interese egoiste un interes general.
Am aflat recent din ziarul „Adevarul“ ca dl. Videanu, primarul general al Capitalei si al doilea om din PD, nu e dispus sa-si incredinteze copiii invatamântului de care are grija ministrul PD Hardau. Prefera sa-i trimita in Elvetia, contra a 120.000 de euro pe an. Si nu-l condamn pe dl. Videanu pentru grija parinteasca. I-o inteleg. Il condamn pentru altceva: in timp ce prefera, pentru sine, o solutie egoista, ne vorbeste, ca politician, despre interesul general! Si, din pacate, exemplul sau nu este un „fapt divers“, ci un indiciu. Ne miscam intr-o istorie in care, daca nu se va intâmpla un miracol, va fi din ce in ce mai stranie, ma tem, ideea ca „român“ inseamna „cel care ramâne“.
