Am vorbit prima oara despre ceea ce am numit „razboiul româno-român“ cu cincisprezece ani in urma, intr-un editorial publicat in „România libera“ in vara lui ‘91. Dar as exagera daca as pretinde ca eram pe deplin constient, atunci, de cauzele si de consecintele acestui razboi, intr-un fel unic in istoria noastra. El ma uimea, ma soca, inainte de a ma pune pe gânduri. Il consideram un fel de eczema a libertatii prost intelese, fara sa-i intuiesc cauzele profunde. Vorbeam despre rupturile din societatea româneasca, despre vrajbele si discordiile care transformau o libertate abia cucerita intr-un viespar. Imi marturiseam dezolarea ca solidaritatea nationala, de care aveam atâta nevoie, semana cu un vas spart din pricina patimilor vehemente ce nu permiteau o clipa de calm. Tot ce ne unise cu numai un an si jumatate in urma, in euforia de dupa caderea lui Ceausescu, se ruinase parca, devenise o amintire, lasând locul unui fel de razboi civil psihologic. Nu era vorba numai de pasiunile politice, care ne imparteau in „fesenisti“ si „antifesenisti“. Imi amintesc bine: nuantele disparusera din discutiile noastre. De asemenea, soaptele. Toti simteam nevoia sa ridicam vocea, eram cu nervii incinsi, ceea ce facea imposibila, pâna la urma, si logica.
Azi, când ma uit in urma, imi dau seama ca eram usor ridicoli in patosul nostru. Ni se parea ca istoria statea dupa colt si astepta, intimidata, sa vada ce vom hotari in legatura cu soarta ei. Luând prea in serios dezbaterile romantice si, practic, inutile in care ne clamam parerile, nu ne trecea prin cap ca, in acest timp, viitorul se decidea in alta parte, unde se punea la cale „privatizarea“ comunismului in favoarea viitoarei oligarhii. De câte ori ma gândesc la isteria acelor vremuri, cu multi naivi, vanitosi frustrati, procurori voluntari si visatori caraghiosi (categorie in care intram eu) am un dublu sentiment. Unul de jena: cum am fost, oare, atât de miopi? Altul de mândrie: sunt greseli pe care, daca nu le-ai facut, regreti mai târziu. Se rupeau prietenii vechi, insa despartirile erau sincere. Dialogul era inlocuit cu un vacarm de monologuri si fiecare se asculta doar pe sine, insa existau si scuze. Caci exageram unele adevaruri, iar altora nu le dadeam importanta. In fond, nu era de asteptat, oare, ca dupa multele decenii in care societatea româneasca fusese constrânsa, prin frica, sa asculte in tacere doar discursul oficial, sa apara o acuta nevoie de a vorbi?
Problema acelei epoci n-a fost, as zice, vacarmul, ci efectele lui. Din pacate, acel vacarm nu facea decât sa acopere problemele reale ale României si sa asigure o protectie pentru cei care se „aranjau“ cu viitorul in culise. In spatele simpozioanelor despre „democratie“, viitorii oligarhi isi vedeau in tacere de sfori si de „afaceri“.
Dar fenomenul cel mai grav care s-a petrecut atunci a fost „privatizarea interesului national“. Fiecare partid, fiecare grup de interese si chiar fiecare mica gasca au facut din interesele proprii o flamura pe care au agitat-o ca „interes national“, incât, pe nesimtite, ideea s-a banalizat. Azi, aproape nu se mai observa ca, in România, „interesul national“ e, ca sa zic asa, „la purtator“. Fiecare il invoca si nimeni nu-l ia in serios.
Consecintele sunt multe si ma opresc, azi, doar la una. Miracolul solidaritatii din zilele de dupa prabusirea comunismului s-a sfarâmat, in ultimii saisprezece ani, in milioane de singuratati, de egoisme. Si ma intreb daca se poate duce, spre viitor, un ideal colectiv cu un vas spart. De aceea, daca-i intereseaza cu adevarat viitorul României, politicienii ar trebui sa inceapa cu un „sacrificiu“: sa nu mai faca demagogie pe tema „interesului public“.
