Politica, inainte de a fi alcatuita din idei, strategii, calcule s.a.m.d., este pusa in practica de oameni. La fel si partidele: exista in ele programe, mesaje, teme etc., dar nimic din toate acestea nu ar exista fara oamenii ce le anima. La fel si in ceea ce priveste legile. O lege uzeaza concepte pentru a regla comportamentul uman. Este deci de la sine inteles ca o lege precum Legea Lustratiei va pune in miscare oameni, mai inainte de a satisface principii.
Din acest motiv, este de inteles interesul presei nu atât pentru calitatea Legii Lustratiei (in forma ei actuala), cât pentru cantitatea de oameni pe care ea ii poate afecta. Intre persoana X (sa zicem, un fost presedinte al tarii) si persoana Y (sa zicem, un actual ministru de externe) nu exista foarte multe asemanari; si iata ca o lege poate stârni una – unde te-ai fi asteptat mai putin! In limbajul sec al unui articol de lege reiese ca acestia doi au colaborat la mentinerea sistemului comunist. Unii vor spune ca nu poti sa pui in aceeasi oala un sofer care a facut un accident grav si altul care n-a semnalizat la o depasire. Altii vor spune ca ba da, poti sa-i pui alaturi, in masura in care, in grade diferite, fiecare a incalcat acelasi cod. De-aici se poate naste o polemica fara sfârsit.
Mai inainte de a vedea cine are dreptate, sa vedem cum a inceput totul. Era ianuarie 1990, sotii Ceausescu murisera in conditii nu tocmai clare, la televizor era in derulare un proces al câtorva vârfuri ale PCR (care si el avea sa se termine la fel de neclar), Nicu Ceausescu tocmai fusese palmuit in direct, unii dintre ziaristi preferau sa scrie numele fostului lider cu „c“ minuscul si, ca prin minune, prin aceste gesturi dubioase de „razbunare“, se parea ca relatia cu trecutul este reglata. N-a fost asa. Daca atunci s-ar fi putut vorbi serios despre lustratie, astazi am fi fost mai calmi (ca oameni) si mai asezati (ca societate). Din pacate, ceea ce a fost posibil in Cehia sau Polonia sau Ungaria (iar in Bulgaria s-a votat de mult o lege asemanatoare, prin care fostii sefi de partid comunist nu puteau face imprumuturi la banci) nu a fost posibil in România decât mult mai târziu.
De fapt, toate incertitudinile actuale legate de Legea Lustratiei isi au explicatia in aceasta intârziere. Au dreptate cei care spun ca legea vine târziu, dar sa nu uitam ca au dreptate si cei care spun ca vointa societatii civile pentru lustratie a existat inca din martie 1990, dar cel care s-a opus a fost factorul politic. Adica – asa cum spuneam mai sus – oamenii din politica de atunci (ramasi, intr-un bun procent, si din politica de acum).
