Newfoundland este cea mai noua provincie a Canadei, dupa ce, in 1949, locuitorii au decis prin vot sa se alipeasca la confederatie. Având o suprafata de aproape doua ori mai mare decât cea a României si o populatie cam cât cea a Craiovei si Pitestiului impreuna, Newfoundland mai este cunoscut drept locul unde nu se intâmpla nimic. Olimpiada, care abia s-a incheiat, a trezit insa insula la viata. Echipa masculina de curling a Canadei, compusa in exclusivitate din newfies, a jucat finala la Torino. Iar in semn de suport pentru echipa lui Brad Gushue, toate scolile si intreprinderile de stat din provincie si-au inchis portile! Toti, cu mic, cu mare, au urmarit meciul la tv. La inceput am crezut ca este o gluma. „Când ai mai vazut tu ca niste baieti de-ai nostri sa se bata pentru aurul olimpic?!“, mi-a zis un localnic. Si m-a convins. Era, intr-adevar, un eveniment unic in istoria Newfoundland-ului. Calificarea echipei lui Gushue in finala a tinut prima pagina a ziarele locale desi, in aceeasi zi, la Torino, se produsese o catastrofa nationala: eliminarea Canadei din sferturi la hochei masculin. Pentru cele 500.000 de suflete care traiesc pe insula, curlingul devenise mai important decât sportul rege din Canada, era o mândrie locala.
Gushue a câstigat (in finala turneului de curling, Canada – Finlanda 10-4 – n.r.), iar la câteva secunde dupa victorie, o lume intreaga l-a vazut cum a pus mâna pe celular si, cu lacrimi in ochi, a vorbit cu mama sa. Aurul olimpic era, intr-un fel, si al mamei, Maureen Gushue. In septembrie, dupa ce a aflat ca mama sa are cancer la colon, Brad a dorit sa renunte la trialul pentru Olimpiada si sa ramâna alaturi de aceasta. Doamna Gushue i-a spus insa sa-si urmeze visul si sa continue sa practice curling. „Puterea ei de a se lupta cu cancerul mi-a dat si mie putere“, a spus Brad.
Unii plâng când iau aurul olimpic. Altii plâng când rateaza o medalie. Pentru unii, simplul fapt ca termina o cursa este o mare performanta. Asa cum a fost si cazul schiorului Mathieu Razanakolona. Rezident canadian, Mathieu a dorit sa candideze pentru ca steagul tarii sale de origine, Madagascar, sa nu lipseasca din parada ceremoniei de deschidere. A terminat slalomul urias pe locul 39, dar marele sau succes este ca n-a abandonat; a aratat copiilor din Madagascar, care nu vad zapada nici la televizor pentru ca nu au televizor, ca se poate face ceva in viata daca ai vointa. Mai mult, pe toata durata jocurilor, Razanakolona a strâns fonduri pentru a trimite ajutoare umanitare acasa.
Olimpiada creaza caractere, nu numai campioni. Brad Gushue si Mathieu Razanakolona sunt numai doua exemple de sportivi ce trebuie aplaudati. Asa cum ar trebui procedat si in cazul românilor care au fost prezenti la JO de la Torino. N-au luat aurul olimpic, dar poate, cu sprijinul nostru, vor reusi cândva sa urce si pe podium. Ce-ar fi sa-i aducem si noi pe olimpicii nostri prin scoli, sa-i lasam sa ne povesteasca din amintirile concursurilor si antrenamentelor, sa-i facem modele demne de urmat?
