Luna aceasta ar fi implinit 70 de ani. Daca… Am pus puncte, puncte dupa „daca“; unii dintre noi ar sti cu ce sa inlocuiasca aceste puncte, puncte… Dar la ce bun. Sa zicem ca el; daca nu s-ar fi dus sa moara putin… Ne-am cunoscut in cel mai frumos anotimp; anotimpul tineretii. Si in cel mai frumos oras; orasul studentiei comune. Iasiul acelor vremi pastra farmecul acela desuet si demodat, dar care ii facea pe cei care-l cunosteau cu adevarat sa-l considere cel mai frumos oras din lume. Nicaieri in lume culorile tandre ale toamnei nu se rasfatau mai delicat, mai subtil, decât pe frunzisul tufisurilor de pe dealurile din imprejurimi. In Iasi, timpul curgea incet, fara graba: „ca doar n-or da turcii“. Tipica era strada Sararie, prafuita si vag pietruita, pe care circula un tramvai cu o singura linie, care unea Copoul cu Târgu Cucului. Din când in când existau variante cu doua linii, unde tramvaiul care venea dintr-o directie il astepta pe cel ce venea din directie contrara. Acolo, sub un copac umbros, in fata unei biserici, se afla o banca. Atunci când cele doua tramvaie ajungeau in acest refugiu, vatmanii si calatorii coborau si la umbra vechiului copac se discutau noile evenimente ale târgului. Dupa care, cu regret se urcau in tramvaie, care plecau in directii opuse, cu fericirea viitoarei intâlniri.
In acest târg molcom a poposit, in 1955, un oltean plecat din Bulzesti, care trecând creasta pe sub ulm, a stat putin si prin Craiova. Firea lui apriga de taran oltean, dar si timiditatea lui nativa l-au facut sa se adapteze greu la facultate. Mai ales ca a nimerit intr-o grupa exceptionala, cu foarte multi „oraseni“ spilcuiti; iar el purta, cum a purtat toata viata, veste de lâna crosetate de sora lui. A mai facut si imprudenta sa se indragosteasca de Luminita, una dintre cele mai frumoase fete din Universitate. Dar câti n-am fost indragostiti de ea si toti am fost respinsi. Marin a suferit mult, si dupa multi ani isi va varsa naduful in „Trei dinti din fata“, unde o supune unui adevarat rechizitoriu cifrat. (Cartea a inceput s-o scrie la Berlin, in 1973. Inainte de plecare, am trecut pe la el si i-am daruit doua icoane si o sticla de tuica olteneasca, trasa de doua ori, pe care a luat-o cu dânsul. Mi-a trimis apoi o vedere din Berlin in care imi relata ca tuica a avut mare succes).
Când ne-am reintâlnit la Craiova, a venit de multe ori pe la mine. Ii placea cum il prezentam la intâlnirile cu cititorii si de aceea ma lua de multe ori cu el. L-am dus la biserica Belivaca si la Manastirea Bucovat, unde a scris in cartea de impresii; cine e interesat poate cauta impresiile lui Marin. Urma sa-l duc la Manastirea Strâmba, dar n-am mai apucat.
De curând, revista craioveana „Ramuri“ si-a sarbatorit centenarul; e o mândrie pentru Craiova. O prezenta ilustra, Eugen Simion, Nicolae Manolescu si multi altii au exprimat opinia unanima ca perioada in care Marin Sorescu a fost redactor-sef al revistei a fost, din punct de vedere calitativ, a cultivarii adevaratelor valori, a fost remarcabila pentru intreaga istorie a revistei. Academia va publica opera completa a lui Sorescu, iar Nicolae Manolescu si-a manifestat intentia de a restudia critic opera soresciana. Ceea ce m-a facut sa-mi amintesc de un atac urât publicat in 1990 intr-un ziar craiovean, in care injuriile, jignirile si contestarea lui Sorescu erau de o virulenta extrema si de o calitate discutabila. Dar mi-am adus aminte de faptul ca ultima aniversare a zilei de nastere, Marin a facut-o la mine. Prilej cu care l-am inregistrat, inregistrare care s-a transmis si pe postul national de radio. „Craiova este casa mea, desi nu m-am simtit totdeauna fericit aici“. „Vocatia noastra este de a fi optimisti in catastrofa“. Si mai spunea Marin o vorba mare: „Trebuie sa incercam sa fim normali“. Dar oare este aceasta posibil azi?
Marin isi incheia gândurile exprimându-si speranta ca va mai putea sta inca mult timp la masa de lucru, fiindca mai are multe de spus.
Speranta lui s-a dus pe apa sâmbetei.
