Nu ma consider deloc un ziarist sau un comentator politic; aceste profesii necesita calitati pe care, recunosc cinstit, nu le am. Sunt un om absolut obisnuit care simte nevoia ca, prin intermediul ziarului, sa stea de vorba cu oameni ca si mine. Carora sa le comunic pareri, dorinte, ale mele si ale multor oameni din cartierul meu. Un cartier obisnuit, al unui oras obisnuit, dintr-o tara neobisnuita. Un cartier cu blocuri cenusii, ca si existenta celor care locuiesc in ele; oameni muncitori, cinstiti, normali; daca cinstea mai poate fi considerata astazi o normalitate. Cu oameni care au incetat sa mai viseze, sa mai spere; si nu stiu câti au facut asta vreodata. Un cartier peste care timpul curge domol, mioritic si balcanic; atât de mioritic incât parca sta pe loc. Uneori ne dam seama ca totusi curge; atunci când pe usa vreunui bloc atârna un steag negru, pe care e prinsa cu un bold strâmb o fotografie veche si un petec de hârtie, pe care un pix anemic a incercat sa insaileze in câteva slove povestea unei vieti.
La fel cum la apele curgatoare viteza curentului este mare doar la suprafata, si in cartierul meu lucrurile se schimba greu; sau deloc. Laptaresele ne aduc acasa laptele vacilor lor, inca necomunitare, asa cum o fac de zeci de ani; numai sticlele de plastic marcheaza ceea ce numim, poate impropriu, progres. Precupetele vin cu verdeturi sau ardei iuti la borcan, pe care le expun pe trotuar, cu protectia antiseptica a unui ziar. Politia comunitara, vigilenta si responsabila, goneste laptaresele si precupetele; noaptea, obositi de atâta efort, politistii comunitari dorm patriotic, oferind hotilor dreptul constitutional de a sparge magazinele din cartier. Ceea ce si fac, frecvent si cu multa constiinciozitate. De Ignat, singura zi din an in care porcii din România se simt amenintati, norocosii care au porc sau care s-au straduit sa-l aiba il vor taia conform normelor europene. Adica vor folosi anestezia; dar pentru cei care taie porcul; ca n-o sa stricam tuica pe porci. Iar cei sacrificati vor fi invidiosi pe verii lor mistreti, care anul acesta au fost scutiti de maceluri.
Lacasul de spiritualitate suprema a cartierului e crâsma lui nea Gogu. Aici se face politica la nivel inalt. De aceea, oamenii de aici nici n-au fost consultati in stabilirea celor zece ai mai buni. In consecinta, când e vorba de vre-un politician de-al nostru, intr-o emotionanta unanimitate a simpatizantilor puterii si a celor ai opozitiei, i se transmite mioritica si ginecologica urare de a se intoarce la locurile materne; ceea ce insa nu se intâmpla. La Gogu poti cumpara pe câtiva gologani iluzia efemera a unui dram de fericire; ca intr-un basm, oamenii ajung repede in stare de imponderabilitate. Avem atâtia cosmonauti in cartier!
Cartierul meu e o bucata de Românie; autentica, deci trista. Trista, dar frumoasa. Cum numai o durere poate fi. Cum numai tara ta poate fi. Ţara incremenita in trecut, in traditii. Si care nu prea vrea sa se miste. Sau nu poate. Sau nu este lasata sa poata.
De curând s-au gasit aruncati la gunoi o multime de fetusi; fiinte care au murit inainte de a se naste. Ca si multe din visele si sperantele noastre. Dar oare stim noi ce vrem? Si stim ca nu trebuie sa asteptam totul de la Basescu, UE, NATO? Ca un lucru trainic se câstiga prin munca si lupta? Si ca sperantele sunt in noi, nu in politicienii de azi, Doamne iarta-i? Dar oamenii nu stiu nici ce ar putea sa spere, la ce idealuri ar putea aspira. Abrutizati premeditat si tinuti in saracie atâtia amar de ani, pentru multi idealul se reduce la o bucata de slanina si o sticla de tuica.
Se cuvine totusi ca in preajma zilei sfinte in care s-a nascut Hristos si speranta sa sadim un graunte de nadejde in sufletele noastre.
Fie ca lumina calda si linistea sfânta a Craciunului sa va patrunda in case si suflete.
Craciun fericit, români, oriunde va veti afla! Iar celor pentru care nu poate fi astfel, le doresc taria de a-si imagina ca este asa!
