Intr-un mic grup de parlamentari europeni, condus de dinamica Emma Nicholson (fosta raportoare a Parlamentului European pentru România, inlocuita anul trecut de socialistul Pierre Moscovici, fiul psihologului Serge Moscovici, nascut la Braila), plec la Basra pentru a observa alegerile parlamentare din Irak. Grupul este intr-adevar mic: Andre Brie, europarlamentar din grupul „verzilor“, est-german nascut lânga Dresda, fost lacatus mecanic in timpul regimului sovietic, iar acum politician de stânga in Parlamentul European. Eu. Doamna Nicholson, europarlamentar de centru dreapta, din grupul liberal-democratilor britanici, campioana luptei pentru oprirea coruptiei si traficului din adoptiile internationale si conducatoarea unei fundatii britanice care ajuta sute de mii de oameni nevoiasi din Iran, Afganistan si Irak. Aflu de altfel cu stupoare ca Emma Nicholson mergea in Basra si in timpul lui Saddam Hussein, sub identitatea falsa a unei asistente medicale. Are prieteni peste tot in Irak, oameni obisnuiti si politicieni, ziaristi si militari. O torpila politica aceasta baroana.
Plecam de pe Aeroportul militar din Kuveit, cu un Hercules imens, plin de echipamente, imbracati cu vesta antiglont si cu casca britanica pe cap. Pilotii ma invita in cabina, unde e ceva mai comod decât in cala. Drumul e scurt, o ora pâna la Bagdad, unde incarcam alte echipamente, si apoi inca o ora pâna la Basra. Aterizam pe Aeroportul militar din Basra, ne imbarcam intr-un elicopter, tot cu vesta si casca si in fine ne cazam in cladirile Consulatului britanic din Basra. Instruiri de securitate, din nou, a patra sau a cincea sesiune, nu mai tin minte.
Consulatul britanic este asezat pe malul fluviului Schatt-al -Arab, care pare mai degraba un canal facut de mâna omului, la fel de larg ca si Dunarea la Braila. La nord de Basra, Tigrul si Eufratul se unesc, iar dupa punctul lor de confluenta urmeaza un sir de canale, care fac ca Basra sa fie numita si Venetia Arabiei. De altfel, Basra, principalul port al Irakului, singurul loc prin care mai trec conductele de petrol catre Kuveit si Golful Persic, este primul oras irakian care s-a predat trupelor coalitiei, in primavara anului 2003, fara nici un fel de rezistenta. Securistii lui Saddam au minat puturile de petrol, câteva cladiri publice, au scufundat vase in port ca sa devina impracticabil, dar irakienii i-au ghidat cu precizie pe militarii coalitiei catre locurile periculoase.
Vizitam un spital. Si la noi, la inceputul anilor ’90, vedeai orori in spitale, policlinici, inchisori, case de copii. Dar ce-am vazut acolo depaseste puterea de reproducere. Nu exista decât paturi. Atât. Paturi. Parintii vin cu copiii bolnavi si aduc saltele, perne, paturi, fete de pat, apa, cani, hârtie igienica, termometre, medicamente, iod, vata, spirt. Daca au. Daca nu au, copiii stau direct pe plasa metalica a patului, privindu-te cu ochi mari si curiosi. Unii au chiar puterea sa zâmbeasca. Imi golesc buzunarele, ca si Andre si Emma, cei patru militari care ne pazesc si consulul englez. Vorbim cu doctorii si directorii spitalului, care nu vor decât sa reziste pâna la vremuri mai bune. Directorul are 30 de dolari americani salariul. Ma gândesc ca ar trebui sa propun o delegatie de baroni medicali sa lucreze doua zile in acest spital. Asa, doar de comparatie.
Joi, 15 decembrie, mergem in inspectarea centrelor de votare. Peste 300 de partide se lupta pentru 275 de locuri in parlamentul irakian. Procedura de votare este foarte clar explicata prin afise si brosuri, dupa ce votezi iti dai cu cerneala pe aratatorul mâinii stângi, reprezentanti ai partidelor supravegheaza procesul, la care se adauga un fel de Prodemocratia, o organizatie non-profit care vegheaza ca procedurile sa fie respectate. Organizarea este mai buna decât ceea ce am vazut in Serbia sau Kosovo. Oamenii sunt calmi, foarte multe femei vin sa voteze, cu familia sau singure, cu fetele acoperite de valuri sau in blugi. Suntem controlati la intrare. Nu putem intra in centrele de vot cu telefonul mobil (care merge perfect, multumesc Orange!) sau cu arme. Ma deranjeaza ca trebuie sa stau cu vesta de 20 de kilograme pe mine, dar tac din gura, stiu ca este raspunderea britanicilor sa ne trimita intregi acasa.
Dupa-amiaza, mergem la unitatea româneasca, evident ca Emma Nicholson este mai cunoscuta decât mine. Vânatorii de munte din Curtea de Arges sunt mereu dati ca exemplu pe unitate pentru daruire, motivare, disciplina si perfecta cunoastere a misiunii. Au o misiune politica foarte importanta, iar in sectorul lor nu s-a intâmplat niciodata nimic. Seara facem analize, ne uitam in statistici si facem prognoze asupra compozitiei viitoare a parlamentului irakian. De felul in care va arata acest parlament depinde pacea in Orientul Mijlociu.
Va fi pace in Irak.
