VALOARE SI IMPOSTURA [I]

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Fara indoiala, este greu sa dai o definitie completa si edificatoare a „valorii“. Pe cind contrara ei, nonvaloarea, se autodefineste convingator, mai ales prin maniera preponderenta de afirmare a ei, impostura. Ceea ce putem spune cu certitudine este faptul ca valoarea are in ea ceva peren, care, chiar daca se estompeaza cu timpul, nu dispare. In al doilea rind, valorile slujesc intereselor unor entitati umane. In al treilea rind, marile valori sint etichete de calitate care pot influenta aprecierea pozitiva a poporului caruia ii apartin. Aceasta ultima calitate nu trebuie insa strimb inteleasa, prin judecati de tipul „poporul care l-a dat pe cutare si cutare... nu poate sa faca cutare sau cutare lucru“. Poporul german i-a dat pe Beethoven, Bach, Goethe, Kant si multi altii, dar i-a dat si pe Hitler, Mengele etc. In Rusia, dupa Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Cehov, Glinca, Musorski etc., au urmat Lenin si Stalin, unii din cei mai mari criminali din intreaga istorie a umanitatii. Nici ierarhizarea valorilor in functie de recunoasterea publicului larg nu are intotdeauna valoare definitiva. O astel de ierarhizare facuta acum patru ani in Germania nu-l continea printre primii zece pe Beethoven. (La fel s-a intimplat in Anglia cu Shakespeare). Uneori chiar personalitati extrem de competente creeaza discutii. Ca de pilda, Thomas Mann care considera ca cei mai importanti germani din toate timpurile sint Bismarck, Luther si Goethe. Fara indoiala, ei nu pot lipsi de pe o astfel de lista; dar mai sint si altii care merita sa fie mentionati. La noi, o astfel de incercare de plebiscit asupra valorilor nationale i-ar situa azi in frunte pe Mutu, Hagi, Becali, Adi de Vito etc.

Totusi, o conceptie cvasiunanima asupra notiunii de „valoare“, usor incompleta si confuza, este acceptata; ceea ce permite impostorilor sa identifice valori si sa incerce distrugerea, anihilarea sau compromiterea lor, pentru ca, in locurile ramase libere, sa se instaleze ei insisi. La români, activitatea de denigrare a valorilor a fost si a ramas o activitate permanenta, desfasurata cu inalt simt patriotic. Din astfel de motive, in perioada interbelica, mari valori, si nu numai nationale, au ales calea exilului pentru a se afirma ca atare. La inceputul perioadei comuniste, problema valorilor autentice a fost realizata simplu: prin distrugerea fizica, aproape totala a lor. Cele putine care au ramas au trecut de partea puterii, unii cu toate bagajele, altii numai cu o parte din ele. (S-au dovedit astfel spusele lui Einstein privind oportunismul intelectualilor si fragilitatea constiintelor lor...). Valorile care s-au ridicat apoi, din cauza sistemului in care traiau, nu si-au putut cistiga universalitatea pe care unii o meritau. Dupa revolutie, denigrarea reciproca si contestarea valorilor, nemaicunoscind constringeri de nici un fel, a devenit preocuparea preponderenta, in special pentru scriitori. Care uneori au gasit si tinte comune.

O astfel de tinta comuna multora este Mihai Eminescu; despre care unul dintre cei insarcinati sa se ocupe de destinele culturii române spune ca „este un cadavru din debaraua literaturii române“.

Dupa Calin Vlasie, poet si eseist, (il cunoasteti, nu?), Eminescu este „modelul ideal al unei culturi anistorice“, este „primul antisemit, primul antiliberal“ si „a facut compromisuri politice gretoase“. Dupa multe alte reflectii de tipul „Eminescu reprezinta o capcana uriasa pentru poporul român“, Calin Vlasie conclude ca „Eminescu este idiotul national“. Fara indoiala, impresioneaza puternic priceperea lui Calin Vlasie in depistarea si cunoasterea idiotilor; categoric, el s-a condus dupa vechiul dicton elin „cunoaste-te pe tine insuti“.

O alta personalitate, poeta din grupul 2000, considera ca Eminescu este o „gisca populista“, ingrasata artificial, pentru ca din ficat sa se poata prepara celebrul pateu. Cercetarile ei pornesc de la complexele freudiene dobindite la gradinita, cind, alaturi de Beniuc, A.Toma, a fost obligata sa asculte „Ce-ti doresc eu tie“ sau „Scrisoarea a III-a“, pe care o considera mult inferioara „Tiganiadei“ lui Budai Deleanu. Ne spune poeta: „Demitizarea lui Eminescu dupa revolutie a fost un gest normal, nu revizionist, ci mai degraba un gest de bun-simt (sic!). Grupul de scriitori girati de Nicolae Manolescu nu a facut decit sa-l transforme pe Eminescu intr-un poet bun si om normal, arzindu-i penele de gisca, care s-au numit, la deruta, criterii estetice, poetice, filologice, sociologice, ontologice“. Si mai departe povestea asta cu „Eminescu, cel mai mare poet român, nu mai pacaleste azi pe nimeni“. Ca si afirmatia ca Eminescu a faurit limba literara româna.

Combate adinc poeta; daca Eminescu e doar un poet bun, nu genial, pe postul de poet genial ramas vacant a urcat Elena Vladareanu. Iar limba literara româna au creat-o Marian Vanghelie si Dan Iosif. Becali, Vijelie, Genica Boerica si altii sint autenticile valori ale României de azi. Ce nevoie mai avem de prafuitul Eminescu? (Asta o zic eu, nu poeta).

Totusi Elena Vladareanu recunoaste ca in casele mai tuturor românilor se afla un volum al lui Eminescu. Aceasta este diferenta dintre ea si Eminescu. Fostul meu student, Ionoca din Iesalnita, a luat cu el in Canada poeziile lui Eminescu; de ce? Prietenii stiu de ce!

[Continuarea joia viitoare].