Tony Blair, primul ministru britanic, s-a urcat saptamina trecuta in Jaguarul blindat si s-a dus la Palatul Buckingham sa ceara formal reginei sa dizolve parlamentul, cel mai vechi parlament din lume, pentru a organiza alegeri anticipate. In Anglia este o solutie folosita frecvent de politicieni.
Tony Blair a condus Partidul Laburist in doua rinduri de alegeri, in 1997, cind a cistigat dupa 18 ani de domnie a dreptei, si in 2001, cind a facut o asemenea majoritate parlamentara incit poate sa treaca orice lege vrea. Daca va cistiga si anul acesta va fi pentru prima oara in peste 100 de ani de istorie a Partidului Laburist (infiintat in 1900 de sindicatele britanice, care si acum finanteaza 40% din cheltuielile partidului), cind laburistii cistiga trei mandate guvernamentale la rind. Dar de data aceasta, Tony Blair merge la risc. Sondajele arata ca laburistii conduc in fata conservatorilor cu numai trei-patru puncte, iar liberal-democratii baronesei Nicholson au un constant 20%. Cum in Anglia coalitiile nu sint deloc obisnuite, votantii aleg de obicei intre dreapta conservatoare si stinga social-democrata, dind o majoritate mai mult sau mai putin confortabila unuia dintre cele doua partide. De opt ani aleg stinga. Ce vor face acum?
In anii de dupa primul razboi mondial, cind venea stinga la putere, introducea ziua de lucru de opt ore, concediile platite, cheltuieli publice majorate pentru pensii si asistenta sanitara, construia scoli si drumuri, gradinite si aziluri pentru batrini. Ca urmare, cheltuielile bugetare cresteau, iar stinga era de obicei obligata sa mareasca taxele. Taxele marite nu au mentinut pe nimeni, niciodata, la putere, asa ca stinga europeana avea prostul obicei sa piarda alegerile, de obicei dupa primul mandat.
In anii 1990, situatia s-a schimbat radical. Iar schimbarea a venit din nou din America. Partidul Democrat american, condus de Bill Clinton, a schimbat profund politica stingii, inclusiv a stingii europene. Stinga americana, si dupa ea si cea europeana, a redus cheltuielile bugetare, a redus bugetul apararii si al serviciilor secrete, a redus taxele clasei de mijloc si a incercat sa reformeze greoaiele sisteme de protectie sociala. In Europa, reflexul acestei politici (numite politica progresista de stinga) a fost chiar mai profund decit in SUA. In Europa, stapina stingii este Internationala Socialista, care avea drept obiective nationalizarea mijloacelor de productie, lupta impotriva capitalismului monopolist de stat, eliminarea monarhiei (in Anglia si Suedia) si alte asemenea marote venite dintr-un trecut pe care nu sint sigur ca unii dintre cititori si-l mai amintesc. Blair, urmas al lui Neil Kinock si John Smith (mort de infarct in plina presedintie reformatoare a laburistilor), a eliminat aceste clauze din statutul partidului (celebra clauza numarul patru, care spunea ca principalul obiectiv al laburistilor cind vin la putere este nationalizarea mijloacelor de productie si smulgerea lor din miinile capitalistilor rapaci) si a reorientat partidul catre reducerea cheltuielilor statului, imbunatatirea lirei, scaderea taxelor. Cind Tony Blair a eliminat clauza numarul patru a fost o revolutie in partid. Militanti vechi, de trei generatii salariati ai partidului, adevarate istorii ambulante ale laburismului britanic, au iesit din partid scirbiti de „imburghezirea partidului sindicatelor si al clasei muncitoare“. Unii au plecat la liberal-democrati, altii la comunisti, fiecare pe unde a putut. Asta se intimpla nu in 1935, nu in 1955, ci in 1995. Dupa numai doi ani, Blair venea la putere cu un program care cucerise si clasa mijlocie, mereu nemultumita ca taxele sint prea mari, iar veniturile prea mici. Au urmat opt ani de vis pentru laburisti. Marea Britanie a redevenit a patra forta economica a lumii, inflatia este sub 3%, lira engleza face acum doi dolari americani, investitiile straine cresc, somajul este la niveluri cum Marea Britanie nu a mai cunoscut din anii ‘60. Serviciile de sanatate publica, obiect de glume sinistre in Anglia si Europa („Cum se sinucide un francez? Se duce sa se ingrijeasca la Londra“), au devenit mai umane, nivelul educatiei a crescut, violenta de pe stadioane a scazut.
Totusi, Blair a pierdut mare parte din increderea clasei muncitoare si mijlocii. Clasa mijlocie arata cu degetul catre cresterea taxelor pentru a sprijini programele sociale la care laburistii s-au intors in buna-vechea traditie proletara (200 de lire sterline pentru incalzire pe timpul iernii, ajutor pentru mamele singure cu copii minori, bilete cu reducere pentru pensionari etc.). Clasa proletara pricepe de ce trupele britanice au fost in Irak sa-l elimine pe Saddam Hussein, dar nu intelege deloc de ce baietii mai stau acolo cind irakienii au un parlament, un guvern si o armata in formare. In plus, britanicii de stinga nu inteleg deloc de ce Tony Blair a mintit in legatura cu dotarea armatei irakiene a lui Hussein. Si tuturor li se pare ca Blair a cam devenit anexa lui Bush, fapt de neiertat in Anglia, unde SUA sint inca privite ca urmasele unor colonii britanice rebele.
Alegerile nu sint despre ce ai facut, ci despre cita incredere au oamenii in tine pentru viitor.
