Primele concluzii

Campania electorală care a precedat alegerile parlamentare de ieri şi primul tur al prezidenţialelor a avut cateva caracteristici.

1. A fost cea mai scumpă (fundaţia Pro Democraţia a estimat, pe baza datelor – sumare, cu siguranţă – la care a avut acces, că s-au cheltuit milioane de dolari mai mult decat altădată). Şi totuşi, această campanie s-a dovedit cea mai plicticoasă. In afara stenogramelor care i-au lăsat in pielea goală pe mai-marii din PSD şi de murdăriile care au curs pe apele din ultimele zile inaintea scrutinului, lupta pentru voturi a semănat cu un meci prost. A fost lancedă şi ternă. S-a văzut mai bine decat in sondaje că pasiunile politice care făceau altădată atmosfera să fie inflamabilă au fost inlocuite in societatea romanească de lehamite, de oboseală şi chiar de dezgustul de politică. Pentru a atrage atenţia asupra lor, politicienii au aruncat mai mulţi bani, plusand la cheltuieli. Dar banii nu pot cumpăra chiar orice. Pot cumpăra complicităţi, nu şi interesul.

2. Altă caracteristică se leagă de dubiile (inclusiv din documentele Uniunii Europene) referitoare la libertatea presei la noi. Niciodată n-a fost mai evident – deoarece intr-o campanie electorală obedienţa e mai greu de ascuns – că, pe diverse căi, administraţia pesedistă a reuşit să aservească majoritatea televiziunilor şi o parte din ziare. Poate şi de aici au provenit lancezeala şi plictisul. Televiziunile, in special, s-au străduit vizibil (aş zice prea vizibil!) să nu supere guvernul şi partidul aflat la putere. De aceea, au evitat cu obstinaţie dezbaterile aprinse, capabile să producă, pe langă scantei, şi clarificări, preferand să ne ofere monologuri paralele şi, fatalmente, plicticoase. Polemicile vii, cu argumente şi contraargumente, care ar fi putut să facă interesante confruntările au lipsit cu desăvarşire. Din acest punct de vedere, spectacolul oferit de TVR vineri seara, avandu-i in distribuţie pe cei doisprezece pretendenţi la preşedinţie, a fost mai mult decat semnificativ. Rar mi-a fost dat să văd ceva mai aiuritor şi mai penibil. Şi nu mă refer acum la calitatea majorităţii „peţitorilor“ fotoliului de la Cotroceni. Ea nu e imputabilă Televiziunii. Mă refer la „regia“ stupefiantă a spectacolului care lăsa să se vadă strident intenţia de a impiedica orice confruntare reală. Virtualii preşedinţi ai Romaniei erau puşi să joace in faţa naţiunii roluri de elevi dubioşi scoşi la tablă pentru a se verifica dacă ştiu sau nu tabla inmulţirii. In logică, „nesocotirea subiectului“ are un nume: ignoratio elenchi. Aceea, insă, e o eroare de raţionament, intenţionată sau nu. Ceea ce a făcut TVR ţine de lipsă de decenţă profesională. Şi nu numai.

3. Nu mai e demult un secret că o campanie electorală, la noi, răstoarnă ordinea firească a priorităţilor. Acum, insă, s-au bătut toate recordurile. Nu problemele generale ale societăţii noastre, ale Romaniei, cum ar fi costurile integrării europene, faptul că am devenit o ţară de emigranţi sau degradarea spiritului civic odată cu reapariţia filosofiei supravieţuirii, pe care o credeam ingropată in ruinele comunismului, au fost pe primul plan al disputei pentru voturi. Dimpotrivă, problemele generale, şi adevărate, au fost acoperite sub un dezmăţ de promisiuni, evident nerealiste, şi de pomeni electorale.

4. In fine, am avut parte de o ciudăţenie. Conform Constituţiei, nu preşedinţia are, la noi, rolul principal in gestionarea dificultăţilor şi problemelor cu care ne confruntăm. Alegerile parlamentare sunt mai importante decat cele prezidenţiale. Ele decid cine va guverna ţara. Şi totuşi, reflectoarele au fost indreptate aproape tot timpul spre prezidenţiabili. Indeosebi spre Năstase şi Băsescu. Viitorii deputaţi şi senatori au avut rolul de figuranţi in „piesă“.

Mă tem că ne aflăm, intr-adevăr, intr-o „democraţie originală“.