O prostie istorica

Recent, l-am auzit pe presedintele Iliescu zicand ca a comis (vorbele sunt ale sale, le reproduc intre ghilimele) „o prostie istorica“. Daca nu ma insel, e prima oara cand d-l Iliescu a admis, in asemenea termeni, o greseala, o masura pripita sau rau elaborata, desi epoca post-decembrista n-a dus lipsa de „prostii“, mai mult ori mai putin, „istorice“. Si, bineinteles, ziarele s-au grabit sa o consemneze.

Pentru cei care nu urmaresc zilnic ziarele, precizez ca marturisirea cu pricina a fost prilejuita de o vizita in judetul Bacau unde d-l presedinte a vazut cu ochii sai spectacolul, aproape hidos, al versantilor dezgoliti de paduri de pe Valea Trotusului. Dar sper ca nu exagerez intrebandu-ma: de ce de-abia acum o inalta autoritate a statului a remarcat ceea ce se petrece de ani de zile? Din cate stiu, drumurile d-lui Iliescu prin tara l-au dus deseori prin preajma muntilor. Si daca alte jafuri de care a avut parte Romania in ultimii cincisprezece ani sunt mai putin vizibile, fiind ascunse de ziduri, inca in picioare, sau de paragini, masacrul forestier sare in ochi. In multe locuri unde cresteau inainte paduri dese de brad sau de fag se intinde acum un soi de „desert“. De parca muntii ar fi fost loviti de o pecingine care i-a acoperit de plagi. S-a furat „ca-n codru“ nu mai e o metafora. Paduri intregi au fost taiate, cu un dispret total pentru consecinte. Si nimeni n-a oprit acest jaf. Nimeni dintre cei care aveau datoria s-o faca nu s-a ingrijorat, nu s-a dus in parlament pentru a trage un semnal de alarma.

Ion Iliescu a deplans acum retrocedarea padurilor, „rau gandita“ a spus el. Aceasta ar fi, in opinia sa, cauza defrisarilor salbatece. Drept care a amenintat cu nationalizarea pe proprietarii care isi extermina padurile. Urmarea? Problema a fost deviata spre ironii si controverse. Si ma tem ca, dincolo de controverse, jaful padurilor va continua nestingherit.

Nu-mi place sa ma pronunt asupra unor chestiuni in legatura cu care nu am toate datele ce mi-ar permite o judecata corecta. Nu stiu nici cat reprezinta fondul forestier retrocedat, nici in ce masura proprietarii padurilor poarta vina „desertului“ care se lateste pe munti. Banuiala mea e ca nu ei sunt „cauza“. Si, oricum, nu cred ca nationalizarea e solutia pentru a opri dezastrul. Ceea ce pot spune e ca trebuie facut ceva, daca vrem sa vedem si dincolo de „azi“. Decimarea padurilor – dar ce spun eu „decimarea“? arborii nu sunt taiati din zece in zece! -, masacrarea padurilor poate avea efecte catastrofale.

Cu acest prilej, mi-am adus aminte de o traditie care a functionat, timp de secole, cu excelente rezultate, in satele de la poalele muntilor Fagarasi. Traditie retezata brutal, ca multe altele, de regimul comunist. Ea exista, am impresia, numai in Transilvania. Dar asta n-o face mai putin interesanta, macar ca dovada a grijii care, in alte timpuri, era acordata fondului forestier. In Lisa, inainte de venirea comunismului, existau trei „composesorate“ (in fiecare composesorat erau reunite circa o suta de familii) care luasera fiinta cu multe secole in urma. Ele stapaneau muntii si padurile. Ele decideau unde anume vor fi duse turmele de oi si ce taieri de brazi sau de fagi se pot face. Si cand. In ce zile. Organizarea taierilor era atat de riguroasa incat fiecare copac ce urma sa fie sacrificat era insemnat cu toporul in prealabil. In plus, dupa orice taiere, avea loc, obligatoriu, o actiune de reimpadurire.

Merita restudiata aceasta traditie macar acolo unde ea a existat? Poate. Dar politicienilor nostri le e mult mai usor sa vada in trecut doar o ocazie pentru false pietati.