Un fals eveniment

Saptamana trecuta, s-a consumat la Bucuresti un fals eveniment in jurul caruia s-a facut ceva zgomot, in registru ironic indeosebi, mai putin la televizor unde, amestecat printre „fapte diverse“, si-a pastrat aerul „serios“. A doua zi, a fost uitat insa. A ramas in grija arhivarilor, deoarece istoricii nu cred ca se vor obosi sa-l consemneze. E vorba de Adunarea Festiva „CPUN – 14 ani“.

Chiar fals, evenimentul n-a fost lipsit de unele merite. Primul dintre ele fiind acela ca ne-a facut melancolici. A dezgropat din uitare noptile in care Televiziunea Romana nu mai avea griji legate de alcatuirea programului. Era suficient ca transmitea non stop vacarmul pitoresc din ceea ce a fost numit „parlamentul celor 100 de zile“. Si cine isi poate retine un zambet cand e vorba de acele nopti? In invitatia pe care am primit-o, CPUN e considerat o „fila determinanta de istorie“. Din punctul meu de vedere, CPUN a fost mai aproape de Caragiale decat de istorie, dar asta nu i-a anulat, sa zic asa, „farmecul“, dimpotriva. Dupa ucigator de plicticoasele monologuri auzite in anii regimului comunist, harmalaia la care asistam era o forma de libertate, chiar daca ea nu excela ca tinuta si ca maturitate. Niciodata, dupa aceea, Televiziunea n-a mai avut un „rating“ ca atunci.

Acest fals eveniment a avut si meritul de a ne oferi un termen de comparatie. Palavrageala din CPUN mi se pare, azi, aproape simpatica daca o compar cu galagia toxica dintr-o campanie electorala care, oficial, n-a inceput, dar la nivelul injuraturilor a capatat, deja, caracter de maidan. Imi vine sa exclam nostalgic: Ce vremuri idilice erau acelea in care combatantii din CPUN ezitau sa-si spuna unii altora „porcule“, „limbricule“, „hot nenorocit“, „locul tau e la balamuc, tampitule“, expresii pe care le-am auzit, serile trecute, intr-un talk-show reprezentativ pentru stilul folosit acum in disputele de pe malul Dambovitei. Demagogia practicata de CPUN tine, parca, de o „preistorie“ a democratiei noastre, cand inca mai existau timiditati, pudori si oarecari limite in tupeu. Pe deasupra, ne aflam atunci si intr-o „preistorie“ a coruptiei post-decembriste. Inca nu se pornisera marile jafuri. Inca nu se puneau bazele marilor averi facute din hotie. Nu intrase, inca, in scena noua clasa a „imbogatitilor de tranzitie“. Si nimeni din fosta Securitate nu indraznea, inca, sa spuna ca teroarea din comunism a avut un temei „patriotic“.

„Totul a fost posibil acolo“ (adica in CPUN) se mai spunea in invitatia la festivitate. De fapt, nu chiar „totul“. Ceea ce „n-a fost posibil“, din pacate, a fost asezarea epocii post-decembriste pe un fagas normal. Si „n-a fost posibil“ pentru ca nu s-a vrut. In fapt, CPUN a constituit, cred eu, o diversiune inteligent pusa la cale de FSN. Dupa ce FSN hotarase, in ianuare ’90, sa se transforme in partid si sa se prezinte in alegeri ca partid, devenise clar ca dorea sa se instaleze la putere profitand de capitalul obtinut din usurarea romanilor ca scapasera de Ceausescu. Mai avea nevoie doar de o fatada „democratica“. Fatada pe care FSN a obtinut-o prin CPUN, unde nu avea nici un fel de emotie deoarece avusese grija sa-si atribuie 51 la suta din locuri. Dupa aceasta manevra, comedia unui pluralism de parada putea incepe.

Reprezentantii Opozitiei de-atunci s-au repezit sa inghita momeala. Fie ca erau nerabdatori sa se auda vorbind, fie ca n-au sesizat in ce capcana cadeau, s-au grabit sa urce in Dealul Mitropoliei, pentru a pune piatra de temelie a unei revolutii confiscate. Si, din cate mi-am dat seama, nici dupa 14 ani nu s-au dumirit in ce joc au intrat atunci, ale carui consecinte s-au prelungit pana azi, PSD nefiind altceva decat un stranepot al fostului FSN. E motivul pentru care as spune ca Adunarea Festiva „CPUN – 14 ani“ a reprezentat nu numai un eveniment fals. A reprezentat o ocazie ratata de a intelege pacatul originar al tranzitiei.