Veniti de luati ruina!

Fara indoiala, dinamismul vietii, ancorat in sinergia faptelor, oscilind pe meandrele concretului, intre integrarea spirituala in absolut si integrarea materiala in PSD, genereaza in mod indubitabil si greseli. Dar greseli au existat totdeauna si pretutindeni, fiind determinate de imperfectiunea sau, din contra, de perfectiunea fiintei umane. Dar, in afara de greselile individuale, exista si greseli colective, greseli ce apartin istoriei. Astfel sint, in secolul trecut, faptele abominabile cauzate de cele doua mari dictaturi, cea comunista si cea nazista; aceste fapte n-au fost simple greseli, ci de-a dreptul crime oribile.

A existat o incercare de a judeca si condamna regimul nazist. Au existat un tribunal international, un proces, condamnati. Evident, toate acestea constituie doar o palida, insuficienta si iluzorie condamnare a celor care au fost; dar e totusi ceva. Ca si multele creatii literare sau cinematografice care au demascat si condamnat nazismul. Ca urmare, multi nazisti au fost nevoiti fie sa renunte la functii publice, fie sa se ascunda in colturi ferite ale planetei.

Este interesant ca au fost supusi unei judecati morale si cei care, fara a fi nazisti, au colaborat sau au fost banuiti ca au colaborat cu nazistii. Un caz celebru este cel al marelui, chiar foarte marelui dirijor german Wilhelm Furtwangler. A ramas in Germania motivind ca nu poate trai in afara tarii sale (lucru laudabil); in acelasi timp, a spus ca ii intelege pe marii muzicieni care au parasit Germania nazista. Lucru discutabil, intrucit cei enumerati erau de origine evreiasca, lucru ce implicit conduce la ideea ca numai germanii „puri“ pot fi patrioti.

Dupa caderea nazismului, nici o orchestra simfonica est-europeana nu l-a solicitat pe Furtwangler ca dirijor. Disperat, a cerut ajutor multora, fiind mereu refuzat. A fost si la genialul violoncelist Pablo Casals, una dintre marile constiinte ale secolului. Raspunsul lui Casals a fost sec. „Nu pot nici sa te acuz, dar nici sa te scuz. Si nici nu pot sa nu-ti recunosc marea ta valoare artistica. Dar tocmai cei care sint mari valori ar trebui sa fie atenti la ceea ce fac, pentru a nu li se putea imputa ceva“. Pina la urma, Furtwangler a fost judecat la Geneva de un tribunal international prezidat de un general american. Este declarat nevinovat, in urma pledoariei unui alt mare muzician (de origine ebraica), Yehudi Menuhin. Dar cea mai vibranta pledoarie in favoarea sa este inregistrarea istorica a simfoniei a noua a lui Beethoven din concertul dirijat de Furtwangler la 29 iulie 1951, la Festivalul de la Bayreuth, o interpretare de exceptie, aproape de perfectiune.

Cit despre un proces al comunismului, macar sub aspect moral, sau macar o analiza a lui, nici vorba. La noi, nici atit; caci, desi ideologia comunista a fost impusa, si deci in mod normal ar fi trebuit sa fie primita cu ostilitate, ea inca n-a disparut, iar slujitorii comunismului sint si acum raspinditi pe toate palierele puterii, incepind de la cel mai inalt nivel. Cit priveste problema culpabilitatii, la noi a fost rezolvata simplu: singurii vinovati au fost cei doi Ceausesti. Care, evident, au condus tara singuri. N-au avut prim-secretari (nici chiar la Iasi), n-au avut ministri si nici menestreli care sa le laude geniul si sa-i aprobe in tot ce fac.

Mi-a venit in minte chestia asta cu greseala si iertarea fiindca sintem in Saptamina Sfinta, cind oamenii trebuie, mai mult ca oricind, sa ierte gresitilor lor. Si, chiar daca au primit o palma pe obraz, sa-l intinda si pe celalalt. Aceasta inalta crestineasca datorie i-a preocupat zilele acestea pe guvernantii si conducatorii nostri, cunoscuti pentru cucernicia si cuviosia lor si pentru faptul ca-si rup icrele negre de la gura pentru a le oferi saracilor, pe care, daca totusi ii lasa sa flaminzeasca, o fac din iubire crestina, pentru ca astfel, dincolo, se vor satura. Tot minati de aceeasi mila sfinta, toti baronii care fusesera dojeniti au fost iertati in aceasta Saptamina Sfinta.

Mai mult inca, se pune problema redefinirii notiunii de „greseala“. In mod logic, greseala este o fapta singulara, care contrasteaza si se opune celorlalte fapte, care sint „bune“ si datorita faptului ca sint majoritare.

Or, la noi, „a fura“ nu mai este de vreo 14 ani incoace o fapta singulara, deci a incetat sa fie un pacat si a devenit o datorie. Aproape ca nu exista zi lasata de la Dumnezeu in care sa nu aflam de o noua escrocherie. „Fur, deci exist“ pare a fi dictonul cartezian dupa care se conduce omul tranzitiei fara de sfirsit si fara tinta. Raspindirea epidemica a acestui fenomen are o explicatie logica in judecata sanatoasa a romanului: „Daca nu fur eu lucrul asta, atunci il fura altul“.

Si, chiar daca am considera, ca si Cartea Sfinta, ca furtul este un pacat capital, trebuie sa iertam; caci sintem in Saptamina Sfinta. Si chiar sa intoarcem si obrazul celalalt (sau, mai bine zis, buzunarul celalalt). Daca Bivolaru ne-a furat vreo 2.000 de miliarde, sa-l iertam si sa-l lasam sa ne mai fure inca pe atit.

Dar iertarea noastra s-o acordam si altor fapte, mult mai grave decit furtul. A stat domnul Iliescu trei mandate la Cotroceni, sa-l iertam; si sa-l mai lasam inca trei. Caci si noi meritam sa fim pedepsiti pentru greselile noastre.

Am gasit dimineata in cutia postala o ilustrata cu chipul Mintuitorului si cu un text iscalit „Adrian Nastase“, in care sint anuntat ca, in urma masurilor luate de partid, Hristos a Inviat. Dar sa iertam si aceasta cooptare a Mintuitorului in PSD si angajarea lui ca agent electoral. Caci, mai presus de orice, El este Mintuitorul si poate ne-o mintui si de astia.

Si sa-i iertam crestineste si pe cei ce se cred pe nedrept mintuitori si binefacatori, si care au adus tara in halul in care este. Parca-l vad pe cel mai mare dintre ei aparind in Noaptea Invieri tamiindu-ne, ca de obicei, si spunind cu un zimbet lung, de la Ana la Caiafa: „Veniti de luati ruina!“.